• Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2019 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website

Contemplație şi acțiune

June 15, 2018

 Sursă foto: https://www.eusunt.ro/duh-si-contemplatie

Nu cred să existe în literatura română paragraf care să descrie mai bine ideea de dramă a contemplativității și să critice în același timp accelerarea irațională a timpului din primele decenii ale secolului XX și până în prezent: ,,este drama omului care, fără a disprețui activitatea, își dă seama că insul care e numai activ își consumă viața și nu înțelege nimic din ea, pentru că devine robul acțiunii” (Florin Mugur ,,Convorbiri cu Marin Preda”). Este, din punctul meu de vedere, acea fărâmă de universal pe care romanul ''Moromeții'' a reușit să o arunce în lume. Singura acțiune superioară este în sensul iluziilor pe care ni le facem despre existență, restul au un caracter superfluu. Fără contemplație ne asfixiem.


De asemenea, uciderea nostalgiei este o altă temă exemplar ilustrată de autor, acea nostalgie și obișnuința pe care tindem să o manifestăm față de cineva; Eugen Simion reușește să surprindă acest lucru printr-o scurtă analiză despre volumul secund al romanului: ,,pentru a face loc altui destin literar, trebuia, într-un fel, să omoare în noi nostalgia față de cel dinainte, să ne dea iluzia că el poate trăi și altfel în mijlocul unei familii în care autoritatea lui e contestată și al unei epoci în care subtilitățile limbajului și plăcerea de a contempla sunt niște frumoase anacronisme”.


Apoi apare o îndârjire aproape nebunească în felul în care Moromete își apără punctul de vedere, specifică naturii umane care aparține lumii tradiționale și nu numai. Aici se găsește atât mareția, cât și mizeria personajului, profet al unei cauze iremediabil pierdute: ,,Pâna în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el! Că tu vii și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem. Și de ce crezi că, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că mai degrabă, tu ar trebui să dispari, nu eu? Așa că vezi, reluă apoi Moromete în glas cu o admirație de sine neacoperită față de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăiești… Dar rău fac, că tu vii pe urmă și-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta…”

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Articole recente
Please reload

Arhiva D.
Please reload

Tag-uri