• Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2019 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier

Pierre Manent - Știința politică autentică

January 11, 2018

 

Photo source: newcriterion.com

Titlul cărţii: Știința politică autentică

Autorul: Pierre Manent

Traducătorul: Cristian Preda

Editura şi locul publicării: BAROQUE BOOKS&ARTS: București

Anul apariţiei: 2013

Număr de pagini: 256

ISBN: (13) 9786069324172 

 

 

Ilustrul filozof politic francez, Pierre Manent, prin numeroasele sale publicații, a adus o inestimabilă contribuție la înțelegerea și dezvoltarea liberalismului în țara sa de origine, oferind o perspectivă inovatoare asupra fundamentelor acestuia. El consideră tradiția liberală a fi, în primul rând, o consecință a sferei religioase, mai exact, a războaielor ce au izvorât din contradicții pe teme spirituale. În acest sens, evocăm lucrarea sa, „Istoria intelectuală a liberalismului”, dar și alte scrieri de o importanță majoră în conturarea unei științe politice moderne, capabilă a analiza cu precizie orice inflexiune în regimurile sau doctrinele politice:  „Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului”, „Cetatea omului” sau „O filozofie politică pentru cetățean”.

 

Claritatea viziunii și profunzimea deducțiilor sale plasează „Știința politică autentică” – un dialog cu Bénédicte Delorme-Montini – pe o treaptă înaltă în angrenajul intelectual al filozofiei politice contemporane. Structurată în 5 părți, fiecare cu tematica sa predilectă, cartea reia, desigur, într-o manieră succintă, argumentația regăsită în scrierile sale anterioare ce vizează evoluția Occidentului, gândirea antică, formarea științei politice actuale, modernitatea politică sau dezvoltarea principiilor liberale de la Machiavelli la Tocqueville. Considerată, într-o oarecare măsură, de către mediul academic a fi o critică aprigă a modernității europene, lucrarea în cauză este mai degrabă o analiză pertinentă a relației dintre democrație și creștinism, ce reușește să surprindă cu succes raportul europenilor cu națiunea sau democrația, având în vedere trecerea de la formele politice de bază ale antichității – cetatea și imperiul – la națiune.

 

Prima parte, intitulată „Uceniciile”, împărțită la rândul ei în două capitole, evidențiază o scurtă cronologie a principalelor ideologii și pasiuni îmbrățișate de către autor: comunismul, încă de când era mic copil, filosofia și apoi religia catolică pe parcusrul liceului. Totodată, în incipit, se reliefează dorința de înțelegere deplină a societății moderne, iar în particular a problemelor politice actuale, întrucât Pierre Manent este de părere că esența vieții umane se oglindește cu adevărat doar în viața politică.

 

În urma examinării minuțioase a elementelor care au influențat marile evenimente din istoria omenirii, el atribuie lipsa de ordine politică care a dominat secolul al XX-lea dispariției științei politice autentice și politizării acerbe a vieții umane ce era privată de orice fel de gândire politică. Prin urmare, în accepțiunea sa, dezlănțuirea totalitarismelor se datorează în mare parte incapacității oamenilor din acea perioadă de a înțelege transformările prin care trecea societatea, în momentul de față identificând doar două științe politice autentice: știința antică (grecească) – care se traduce prin experiența consemnată a cetății – și știința modernă liberală – concretizată înainte[1] și după[2] revoluția politică modernă. În ciuda observațiilor riguroase în ceea ce privește sfera politicului, remarcăm denunțarea folosirii unei metodologii specifice în procesul de reconfigurare a științei politice, fapt care poate îngreuna încercările ulterioare de raliere sau de completare a acesteia.

[1] Principiile esențiale ale dreptului omului elaborate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

 

[2] În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a realizat analiza celor mai bune mijloace de punere în aplicare a principiilor elaborate anterior

A doua parte a lucrării, denumită sugestiv „Filosofie, politică, religie”, descrie întâlnirea lui Pierre Manent cu Raymond Aron, etapele premergătoare stabilirii unei adevărate relații de prietenie cu politologul francez, dar și efectele de ordin intelectual pe care aceasta le-a avut asupra autorului. În contextul anterior amintit, Manent descoperă opera lui Leo Strauss și își conturează o viziune inedită asupra „proiectului modern”, sugerând că europenii s-au angajat în a stăpâni condiția umană, însă acest demers coincide cu o alienare totală sau, mai exact, cu pierderea de sine. Totuși, atât Strauss, cât și Manent, neglijează faptul că modelul antic poate fi combătut la fel de ușor, întrucât încercarea de atingere a obiectivității presupune, inevitabil, o judecată de valoare – cu alte cuvinte, deși este realizată o examinare exhaustivă, ea implică tot o selecție, care, în ultimă instanță, este considerată subiectivă – și, totodată, orice sistem de gândire este echivoc, nu devine de necombătut, ci, din contră, este subiectul unor numeroase viziuni contrare, datorate caracterului inerent al argumentelor, ce lasă destul spațiu de interpretare. Concomitent, autorul invalidează „punctul de vedere sociologic”, tot cu ajutorul lui L. Strauss, care prin intermediul studiului aprofundat al operelor lui Machiavelli, Hobbes sau Locke arată că referințele religioase nu sunt rezultatul presiunii sociale, ci doar elemente controlate de filozof menite a spune societății lucrurile pe care nu dorea să le audă.

 

Autorul extrapolează demonstrația lui Strauss și consideră că „există o presiune socială care-l incită pe fiecare să spună ceea ce trebuie spus ... societarii se supun principelui, mai degrabă, decât sunt produsi de societate”, ignorând practic realitatea conform căreia majoritatea populației din vreme respectivă nu avea posibilitatea de a se sustrage ideologiei consemnate de guvernarea politică. „Presiunea socială” despre care vorbește Strauss nu era resimțită de intelectuali, dar individul comun al secolelor trecute, din cauza lipsei unei educații de bază, nu dispunea de mijloacele necesare pentru a vedea o altă perspectivă; în lipsa unor demesuri intelectuale serioase, niciun societar nu putea să nege doctrina impusă, prin urmare, aceștia erau „produși de societate”.

 

Filozofia straussiană îl determină pe Manent să acorde o semnificație specială aspec-telor ce țin de planul motivelor, deoarece cunoașterea de sine, după părerea lui, constă în determinarea modului de ierarhizare a motivațiilor umane comune din propriul suflet. În același timp, autorul fiind prins în triunghiul pasiunilor sale – politică, religie și filosofie – încearcă să deslușească dificultatea cuplării perspectivei religioase și a celei umane sau paradoxul polarității democrație – totalitarism.

 

Partea a treia pune în discuție apariția proiectului intelectual al lui Pierre Manent în timpul petrecut ca asistent a lui R. Aron la College de France, acesta fiind declanșat de „chestiunea diferenței moderne”. Cu alte cuvinte, filozoful meditează asupra categoriilor gândirii moderne, precum societatea, istoria și drepturile omului, ce par, în viziunea sa, problematice – orice poate fi considerat, afirmă el, drept „cauză socială” a comportamentelor umane, ideile nu intră în argumentarea istorică, numai dacă sunt asociate la o problema politică, iar noțiunea de drept (care implică relațiile în societate) dublată de cea a individului titularul de drepturi naște o dialectică continuă. Având în vedere aceste dileme ale modernității, autorul studiază demersurile asemănătoare ale lui Heidegger, Marx, Tocqueville sau Nietzsche, considerându-le eronate din simplul motiv că gândirea lor se organizează conform unor principii de opoziție sau unei polarități a contrariilor. În acest fel, se ajunge, crede Manent, la o restrângere progresivă a capacităților umane, încât subiectul se interpune întot-deauna între el și ceea ce face.

 

Referitor la istorie, autorul o vizualizează precum o derulare continuă a formelor politice, statul conferind, de-a lungul timpului, libertate din ce în ce mai mare cetățenilor săi, fenomen ce a dus la evoluții care au ieșit treptat de sub lumina discursului public. Numai literatura a reușit să oprească dezvoltarea opacității, Machiavelli, de exemplu, jucând un rol semnificativ în descrierea condițiilor necesare impunerii unei noi ordini politice. Partea a patra, aduce în prim-plan perioada petrecută de Pierre Manent la EHESS ca director de studii, dar și experiența sa de predare la Boston College. Pe de o parte se analizează sistemul francez de învățământ în comparație cu cel american, iar pe de altă parte, autorul sugerează recunoașterea realizărilor americane, întrucât ele pot fi văzute ca o condiție de bază a înțelegerii politicii. Finalul cărții, partea a cincea, surprinde impasul prin care trece Europa privitor la presiunile exterioare de ordin economic, politic și militar, întrucât se înregistrează o discreditare a statelor-națiune incapabile a face față noilor provocări apărute.

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Articole recente
Please reload

Arhiva D.
Please reload

Tag-uri