• Marco Badea

(Op-ed) Gabriel Diaconu: Țară nedusă la doctor, cu doctori neduși la țară

Țară nedusă la doctor, cu doctori neduși la țară. Stat disfuncțional, principala disfuncție fiind statul degeaba. Oameni care vorbesc fără să știe rostul cuvintelor, oameni fără cuvinte care-și tot caută un rost.

photo source: Gabriel Diaconu via Facebook

O iluzie a superiorității față de maghiar, de țigan, de turc, de tătar, de evreu, de secui, de ceangău, de străin. O a doua iluzie că moldovenii sunt săraci, oltenii prăzari și ardelenii spălați. Pierdut oglinzi autentice. Găsitorului recompensă. Dar noi? Noi, ce-avem atât de special?

O țară de giganți. Marele poet. Genialul prozator. Inimitabilul regizor. Legendarul profesor. Toți falnici ca brazii, restul buruieni. De unde-o fi venit acești oameni, și ce i-a creat, dacă nu capriciul și îndărătnicia de-a fi început prin a spune ”nu” ordinarului, obișnuitului, previzibilului destin,

De-a fi român.

Ultimele șase luni au scos luminii adevăruri despre români inaparente anterior. Da, a fost omenie, bunătate, entuziasm, solidaritate, eroism, altruism, spirit de sacrificiu, dăruire. Au fost. Toate au fost. Repede au venit, repede s-au dus. Ce-a rămas în urmă...

Ce-a rămas în urmă se vădește peste tot pe glob, doar că noi ne concentrăm pe ai noștri. Scârbă, sfidare, abureli, aberații, arțag, scandal, antren, bășcălie, bâlci, talcioc, zarvă. Nimic și nimicuri.

Problema nu e că oamenii mor. Oameni mor mereu, fie că-ți place ori ba. Problema e cu oamenii care ar fi putut să trăiască. Sau care-ar fi trebuit să aibă o șansă măcar.

Noi, fiecare de fapt, dăm un pic din momentul împingerii noastre la deal, spre o culme. Comuniștii i-au spus ”de civilizație și progres”. E o atât de fină ironie în ”culmea progresului”, căci dincolo de ea nu mai există progres, deci pa civilizație.

Demența asta nu a început cu ”poartă mască”. A pornit mult mai demult, azi e doar o fază a patologiei.

De fapt a început cu implozia ecosistemului medical, acum aproape jumătate de secol. Din acest timp, majoritatea e de ”tranziție”, cu colapsul dispensarelor, ruina bazelor de tratament și a policlinicilor, prăbușirea școlilor medicale de cadre medii și marea migrațiune de creiere gri în halate albe.

O țară întreagă s-a uitat. Cu o mână și-au șters dosnic nasul, cu cealaltă au votat.

N-ați vrut, bă, sănătate. Ce vă isterizați, astăzi, atât? N-ați vrut. Ați vrut orice altceva. Mașini străine, haine de fițe, concedii înafară, țâțe pe amante. Orice altceva. Numai sănătate nu.

N-ați vrut nici străzi. Nici apă. Nici canalizare. N-ați vrut nici școli, nici educație, nici cultură. N-ați vrut nimic, nu v-a trebuit nimic, culegeți ce-ați semănat.

Pentru că, de fapt, n-ați vrut. Doar pentru voi, la nevoie. Că, la nevoie, odată se trezește românul să-și caute în agendă, care un cumnat, care o verișoară, care un prieten de facultate. Umblăm cu ”dă și mie”. Cerșim pile. Băgăm la înaintare relații. Tăiem banda continuă socială, și dacă e să fie pe viață și pe moarte nu contează că iei oxigenul de la gura altuia, e care pe care, frățică! E care...pe care...

Te apucă și râsul, și plânsul, după care te iei cu mâinile de cap, îți vine să dai cu ei de pământ, după care aceeași meteahnă te înmoaie. Nu poți să-i lași așa, dă-i în durerea lor de români, că doar sunt (și ei) ai noștri.

Facerea de bine, zice un proverb tradițional carpatin, e ...de mamă. Ce-i drept, mai rar prin alte părți să vezi atâta risipă de minți cârcotind la nod, prin papură. Da aia de ce-o faci? Da ailaltă de ce trebuie? Da am citit eu că așa nu e bine. Da mai stăm mult? Da, auzi, când ne dai. Da roata aia de ce nu e la fel de rotundă ca ailaltă? Da pe noi de ce nu ne întreabă nimeni? Da ce, noi suntem mai proști sau ce? Da la mine cine se gândește? Da, nenea, în satul vecin de ce s-a putut și la noi nu?

Dacă ar fi să cred în minuni, dar nu-i cazul, aș zice că ce se întâmplă acum, cu criza asta sanitară, e aproape-o minune. Voi n-aveți idee în ce hal ar fi putut fi, în ce hal poate încă să ajungă. Și cine-o să profite, în fond și la urma urmei? Și ăla de bun simț, dar și nesimțitul de lângă el. Și ăla care-a înțeles, și ăla care a cârtit. Și ăla care-a pus mâna și a ajutat, și ăla care-a mestecat un pai în timp ce-și dădea cu părerea.

Că așa e în democrație.

NOTĂ: Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice și director medical al centrului de sănătate mentală #MindCare.

50 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier