• Marin C. Alexandru

Ființa periferică


Source: https://www.istockphoto.com/in/photos/black-and-white-rain?assettype=image&sort=mostpopular&mediatype=photography&phrase=black%20and%20white%20rain

"On a cosmic scale, our life is insignificant, yet this brief period when we appear in the world is the time in which all meaningful questions arise." - Paul Ricoeur

Empirismul împinge ființa spre periferie, ca prim strat necesar la fundația cunoașterii. Ca mod de cunoaștere a lumii exterioare, el se bazează pe o realitate a cărei înțelegere este intermediată de simțurile umane. Ori cum ființa umană este prin natura sa o entitate limitată (biologic, existențial, gnoseologic etc.), implicit și empirismul încurajează la limitare. Pentru universul științei însă este o teorie indispensabilă; dacă nu observi senzorial, nu ai cum să măsori, dacă nu ai cum să măsori, nu ai cum să creezi un sistem de guvernare/management, dacă nu ai un astfel de sistem, nu poți gestiona puterea pre-existentă în lumea socială.

Pe verticala cunoșterii este legitim să discutăm de o teorie care să propulseze ființa cât mai sus. O astfel de teorie vizează spiritul, nu neapărat rațiunea sau emoția. Hegel a avut o asemenea viziune, cu limitările sale, evident. Hegel se referă la om ca la un fenomen (ulterior Kierkegaard, Sartre și Heidegger vorbesc mai mult de ideea de ființă în filosofia lor) care poate avea știința experienței cunoașterii. Omul poate tinde spre spiritul absolut (dacă așa ceva există), bazându-se pe metoda dialectică (teză-antiteză-sinteză); este evident vorba despre o dialectică a conștiinței care operează cu opoziții imediate.

O ființă care este doar empirică și pe care nu o încearcă măcar trecător sentimentul absolutului, „spiritualicește vorbind“, nu se poate universaliza, rămânând un fenomen izolat, fără forță transcendentă. O astfel de ființă devine deci periferică, limitată. Ori dezvoltarea plenară constă tocmai în puterea de extensiune a ființei (a ființei pentru-sine cum spunea Sratre). Omul, dintr-o pasiune poate inutilă, este dator față de sine, în primul și în ultimul rând, să se construiască și să se dezvolte în fiecare clipă, putând astfel să aspire la o ființă cu un grad mai mare de extindere.

Când vom depăși ființa conștiinței și vom ajunge la ființa ființei, atunci vom putea spune că am perfectat o cale spre o altfel de existență, spre o altfel de spiritualitate.

Sarte spune că: „realitatea umană este o lipsă (un manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal care îi este ontologic interzis. Ea aspiră către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conștiința devenită substanță, substanța devenită cauza sa proprie, o imposibilitate.“ În ciuda acestei imposibilități a priori și a acestui fatalism filosofic, omul este dator față de sine să parcurgă procesul unei deveniri plenare și, bazându-se pe principiul intenționalității conștiinței (enunțat de Husserl), să încerce să acceadă măcar la ființa conștiinței, dacă nu la cea a ființei înseși. În caz contrar va rămâne periferic, dureros de periferic.

*În toată această posibilă extensiune, experimentalismul și experiențialismul își au rolul lor definitoriu.

#Filosofie #Cultura #Stiri #General #Cunoastere

0 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier