• Marco Badea

#1IUNIE și multe alte întrebări...


E greu să vorbești despre emoție într-un timp în care oamenii se feresc de aceasta frecvent și încearcă pe cât de mult pot să se îndepărteze de razele acesteia. Așa fac și atunci când, ajunși la maturitate, se feresc să-și mai aducă aminte de copilărie. Trăiesc victorii de etapă și se simt invincibili, uitând că de fapt au învățat să fie puternici și să câștige atunci când zâmbetul era inocent și sincer, colțul de pâine era masa de prânz și laptele gros era campionatul la care trebuia să câștigi balonul de aur. În fapt, în ciuda exigenţei biologice, copilăria nu e o vârstă, o etapă adică în parcursul biografic al fiecăruia dintre noi: ea este, ori ar trebui să fie, emblema sau efigia de structură a întregului parcurs al nostru prin viață.

Subzistă, recunosc, într-o astfel de alegaţie un act provocator în forma sa paradoxală evidentă. Practic, eşti copil când, în faţa atâtor acte ale ridicolului, te laşi pradă hohotului de râs resuscitat din odaia primilor ani de viaţă din care constaţi că n-a pierit nimic din ambianţa primară. Și eşti şi mai copil atunci când te trezeşti lăcrămând de bucurie în faţa pajiştii înverzite ori a înnebunirii florale a salcâmilor într-un aprilie ori a revărsării de parfum din teii lui mai şi redevii, cu o candoare aproape divină, în zodia primilor ani ce păruseră, sub poverile vârstei, ireversibil pierduţi.

Totul ține de regăsire... numai că într-un timp al schimbării /h... e greu să zăbovești preț de câteva clipe în tine însuți. În propria-ți istorie și origine.

Maturitatea însăşi, a omului, spusese unul din marii campioni ai nihilismului absolut, Nietzsche, înseamnă a fi regăsit seriozitatea ce se investea în jocul de copii. Şi mai e şi vorba de duh a înţelepciunii noastre populare care sugerează sentenţios că, îmbătrânind, redevenim copii. Cu formula asta nu sunt total de acord. Aș zice că-i vorba de alegere. Îmbătrânind... alegem dacă vrem să redevenim copii. Unii-s deschiși și n-au nici prag la suflet. Alții-s opaci de-a dreptul. ( și din păcate nu sunt puțini.) Altfel spus, prin tradiţie, nu totdeauna legitimă, copilăria e relaţionată, dacă nu chiar omologată, cu fericirea. aici aș spune că avem în vedere un adevăr, ca multe altele, nu obligatoriu întreg. Există copilării fericite care au în vedere copii crescuţi sub protecţia iubitoare a familiilor lor, după cum există, cu siguranţă într-o proporţie îngrijorător de amplă, multe, dureros de multe copilării plasate sub semnul indezirabil al nefericirii. Al dramei şi, nu o dată, al unei tragedii pe care niciun capriciu al sorţii nu le poate scuza.

17.000 de copii sub cinci ani mor în fiecare zi. (www.savethechildren.org/)

Umanitatea, în întregul ei, pare scena acestei disparităţi de o tristeţe pe care, când nu o percepem, nici nu ne conduce spre miezul unei revolte cu care ar trebui să ne îndatorăm. Nouă înşine, mai mult decât celorlalţi, în rândul cărora politicieni de toate soiurile ne ispitesc în obişnuita retorică pulsând de „iniţiative” decedate mai mereu prematur. Ar ajunge să ne oprim, măcar azi, de ZIUA COPILULUI, cutremuraţi o clipă, de zecile de mii de copii pieriţi în apele Mediteranei în aceşti ultimi 4 ani ani. Să ne ducem cu gândul la sutele de milioanele de copii care merg flămânzi la culcare in fiecare seară și alte câteva sute de mii de suflete nevinovate care cad pradă prizonieratului în sclavie sau radicalizare. Copiii terei suferă-n aceste ceasuri. Și nu sunt puțini. De fiecare 1 IUNIE, ziua internaţională, cum e agrementată, a copilului, unica percepţie ce mă iscodeşte stăruie între două lacrimi a căror inocentă dispută rămâne, din nefericire, pentru mulți dintre noi, absolut străină: o lacrimă a bucuriei, sub semnul protector al grijii unor comunităţi împlinite, şi una a tristeţii, a deznădejdii, a unor milioane de copii fără noroc: victime ale unui naufragiu, nu doar cel de pe mări şi oceane devenite nedorite cimitire, sau al unor continente care n-au putut să se ancoreze-n secolul XXI, ci şi al unui destin a cărui ingratitudine ne lasă indiferenţi. Și nu ar trebui să fie așa! Nicio mare descoperire ori vreun progres nu există în această lume, avertiza cândva, marele Einstein, care să dureze atâta vreme cât va exista un singur copil trist. Unul singur ??? Bătrânul înţelept Albert se gândea, nu încape îndoială, la un generic. Într-o simbolistică ce-ar merita să-şi depăşească simpla măsură interogativă.

Papa Francisc a spus cu ceva timp în urmă, că "Copiii sunt ochii prin care vedem viitorul." Luați aminte la această afirmație. Încercați să construiți viitorul, investind emoție și dăruire către copii. Iar Liana Alexandru, un jurnalist foarte bun dar și mamă implicată, se întreba anul tecut astfel, schițând niște paticularități: "Ziua asta, 1 iunie, ar trebui să fie mai puțin despre festivismul baloanelor, mersul cu copiii la terase și basme care nu devin realitate în nicio lume. 1 iunie ar trebui să fie mai mult un prilej de reflecție pentru părinți despre cum arată azi țara (și societatea) în care i-am născut. Ce fel de nație (și societate) le lăsăm copiilor ???" P.S.: Vă las cu întrebarea asta și multe alte frământări despre viitorul copiilor noștri. Și vă mai spun atât: La mulți, mulți ani, copilului din fiecare. Păstrați-l viu pe cât de mult puteți!

#Stiri #Opinii #Romania #General

9 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier