• Marco Badea

Opinii - 16 DECEMBRIE 1989 - primul bastion al timpurilor noastre...


Ca în fiecare an în apropierea Sărbătorii Crăciunului, apasă pe umerii acestui popor tristețea și totodată speranța resimțită-n acel istoric 16 decembrie 1989.

Photo source: https://timpolis.ro/volum-despre-revolutia-din-decembrie-1989-de-la-timisoara-tradus-in-germana/

O generație întreagă și alta căreia i-a urmat (formată-n valorile celor din prima linie a acelor zile), a crescut în ultimii 29 de ani cu un greu definibil sentiment de neplăcere în vecinătatea zarvei ce se declanşează aiuritor în perspectiva spectrului aniversar (comemorativ) al evenimentelor din decembrie 1989. De douăzeci şi nouă de ani, cu perseverenţă, termenul de „evenimente” este folosit de către o bună parte dintre cei pe care acele momente i-a prins în mijlocul furtunii, și care și-au dat seama că nu a avut loc niciodată o „revoluţie adevărată”. Ei bine, în actualul context, nici cuvântul revoltă nu mi se pare potrivit, căci, în defivitiv, ceea ce s-a întâmplat în acele zile de o insolită confuzie... a fost, în realitate, un sfârşit prin implozie a unei îndelungate revolte, surde ce-i drept, și disimulată sub faldurile triumfaliste ale unei false coeziuni. Au urmat apoi acele zilele triste de sfârșit de decembrie de la București, acel Crăciun furat de istorie și CFSN-ul lui Roman și Iliescu. Dar povestea s-a spus de atâtea ori încât nici candela de la căpătâiul tinerilor căzuți în focurile revoluției timișorene, aduși la crematorilul de pe dealul Tineretului, arși și aruncați într-o gură de canal, nu se mai aprinde... ! Ce vreau eu să vă spun constă în faptul că nici „lovitura de stat” nu rezistă unei judecăţi mai atente, în ciuda unui întreg noian de argumente şi de dovezi ce par irefutabile: întâi de toate fiindcă, atâta câtă va fi fost prin eşaloanele secunde ale nomenclaturii comuniste, opoziţia i-a vizat strict pe cei doi, Nicolae și Elena Ceauşescu şi o parte din camarila acestora, însă n-a avut în minte în niciun chip vreun gând de natură „ideologică” sau "socială". N-aş vrea să se creadă că printr-o astfel de poziţionare aş nutri vreun gând de minimalizare a acelor evenimente. Nici pe departe. Pentru că încărcătura lor dramatică, dimensiunea tragică pe care au luat-o, din culpe ce încă îşi mai aşteaptă răspunsurile, cameleonismul unor protagonişti în jocurile lor de dedublare, confiscările de idealuri metamorfozate în vectori circumstanţiali de conservare şi de perpetuare a unor centre de putere nu trebuie să împiedice accesul la recunoaşterea schimbării de paradigmă istorică marcate în acele sacre zile de sfârşit de decembrie. Vreau doar să spun că nu a existat un moment T0 de restartare a sistemului. Deloc. A existat dor un restart al computerului, căruia i s-au ajustat ale pictograme și un sistem de operare ( de guvernare) mai bun ( mai pliat pe nevoile și drepturile cetățenilor). Computerul a rămas același, nu l-am aruncat pe fereastră. Tastatura, mouse-ul, totul a rămas intact, dincolo de tot ceea ce am menționat ca termen de schimbare mai sus. Asta a fost greșeala imensă. Dar dacă stăm să analizăm lucrurile... nici nu puteam cumpăra un alt calculator la vremea aia. Sau alte piese. În altă ordine de idei, în ce mă priveşte, am crescut cu povestea acestor evenimente de decembrie 89' în casă, pasionat de istorie de mic, am studiat cam tot ceea ce s-a întâmplat în jurul acelor zile. Drept urmare, nu am azi vreun dubiu asupra datului istoric. Așa s-a întamplat. Da, asta o pot spune. Și nu am sau nu avem ce să facem. Dar (căci e un foarte mare "dar" aici) ar fi putut să se întample altfel. Numai că timpul ăla a sărit din calendar și nu a ținut cu noi. Altfel spus, hotarul acela de istorie al cortinei de fier, căzut prin logica domino-ului în focurile ( la propriu) sfârșitului decadei 80', a fost rodul unei decizii al unor super-cancelarii (SUA, RUSIA, FRANȚA, GERMANIA), la capătul unor mai vechi şi îndelungate tratative de schimbare a lumii şi accederea într-o altă, nouă, ordine a ei. Exact asta în care vieţuim în prezent, de aproape trei decenii, mai neliniştiţi decât oricând, bezmetici... în căutarea unor explicaţii, vânând o „luminiţă” pe care niciun „tunel” nu ne-o prea întrezărește sau îngăduie. Și poate că "luminița" despre care vorbim și pe care o tot așteptăm de aproape 30 de ani să iasă din abisul tranziției noastre democratice... nici nu există. Acesta ar fi cel mai sumbru scenariu. Dar trăim cu speranța că o vom zări cândva, poate nu în mersul acestui timp, dar câdva în viitor. Iar ca de fiecare dată la final de an, cum ne orânduiește cutuma, în România climatului îmbâcsit copios de damf de tămâie socială şi de sloganuri politice suprarealiste, îmi amintesc de acel exorbitant spectru al „omului nou” contestat de vocea disidenților precum Paul Goma, Doina Cornea, Marin Preda și toți cei care s-au luptat cu balaurul, ce coincidență, tot ca-n zilele noastre "roșu", din care comunismul, leninist-stalinist, brejnevist, ceauşist şi aşa mai departe, îşi făcuse nu doar un iluzoriu proiect, ori o „filosofie” utopică în chiar esenţa sa, ci un atroce şi penibil mecanism de anesteziere a fiinţei umane prescrise unei tipologii robotice. Din fericire, proiectul a eşuat, şi nu, cum se crede, la capătul drumului, ci chiar în însăşi survenirea sa, ucis nemilos de ambient şi de rezistenţa la un proces de contrafacere. Omul nou n-a ieşit – nici din lozinci, nici din „programe” de congrese şi de plenare, nici măcar din manuale ori pagini literar-artistice scoase la comandă – în realitatea cotidianului, pe deplin, cum voiau mai marii din partid. A ieșit o altă specie, la fel de tenebroasă, cu apucături care sfidează valorile sănătoase ale lui HOMO SAPIENS. Adept al compromisului, lipsit de empatie și grație, uns cu puterea înșelăciunii și ahtiat după senzaționalul fără substanță și conformismul fără sustenabilitate, în majoritatea lui, omul ieșit din comunism s-a multiplicat și a pus bazele comportamentale ale celor mai lipsite de fond evenimente ale timpurilor noastre.

Photo source: https://www.europalibera.org/a/27631388.html

Apoi, văzând că nu are adepți în marje majoritare la începutului decadei 90', omul aproape nou ieșit din comunism, s-a refugiat în identitatea sa ofensată de capitalism, că nu mai poate controla totul și a rezistat, privind în jur, înghiţindu-şi necazul şi revolta. Dar sperând că la firul ierbii, poate vesti din nou timpuri retrase-n cartea de istorie. Ce-a urmat, se ştie, se vede cu ochiul liber, chiar dacă încă lipseşte graţia unei conştiinţe mai acute, apte a explica şi asuma până la rădăcină dimensiunea harababurii în care ne aflăm și nominalizarea vinovaților. Cu alte cuvinte, într-o complicitate diabolică a instituţiilor (şi a noastră, a tuturor mai ales), omul aproape nou, în definitiv a avut o strategie dibace și a învins, ieşind, în mii de chipuri, de prin coclaurile unei tranziţii spre nu se ştie ce, autodesemnat ca atare, în numele unor trucuri ieftine de bâlci comunal pe care le prezintă în forme ale miracolului aşteptat. Licenţiat în trei-patru discipline, de la sport la stiinte umaniste şi de la politichie la zootehnie, nu depăşeşte exigenţa unui bacalaureat, nici măcar pe cea a vechilor şapte clase de odinioară. Omul aproape nou e „expert” în tot şi în toate, gândeşte cum vorbeşte şi nu invers, stăpân pe o gamă de oportunisme de invidiat. El este, de fapt, noul „om nou”. Și cum celălalt, al mai tuturor regimurilor totalitare, n-a căpătat cu adevărat o identitate reală, el, cel de-acum, căzut în negura unui timp care nu-l mai dorea și forțat să lucreze prin îndoctrinare din casă-n casă și din suflet în suflet, există, zburdă cucvoioşie pe dinaintea noastră, imposibil de respins și imposibil de expediat în ceaţa mahalalei din care a zbughit-o direct în îstorie. Practic, comunismul, nici în anii lui Dej și nici în anii lui Ceaușescu nu a reușit să construiască acel prototip de "om nou" descirs de manualele partidului. Omul acelor manuale și-a început formarea în acele timpuri dar i-a fost împiedicată creșterea de către acel, reiterez, istoric 16 decembrie. Apoi s-a ascuns în cele mai protejate văgăune ale existenței noastre și timp de aproape trei decenii a taluzat terenul pe care să crească. A reușit să ajungă, din păcate, la maturitate și să provoace o epidemie de meningită morală, cum spunea Otavian Goga cândva. Nu există leac și a combate această epidemie e aproape imposibil. Dar cum timpul le rezolvă pe toate. Așa poate va aduce cândva și pe "strada" noastră acea "luminiță" la care tot sperăm de mult, foarte mult timp. Și la care au sperat și alții înaintea noastră. P.S.- „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” #16decembrie1989

#Opinii #Stiri #Politica #Romania #Cunoastere

26 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier