• Sudițoiu Alexandru

Securitatea euro-atlantică post-Război Rece: Reforma NATO și noile tipuri de amenințări


Introducere

Alianța Nord-Atlantică sau NATO a luat naștere în contextul Războiului Rece dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Scopul acesteia poate să fie rezumat la art. V al Tratatului Atlanticului de Nord: clauza apărării colective. Prin această clauză, statele membre aveau în vedere descurajarea unei invazii din partea Uniunii Sovietice și implicit expansiunea acesteia, punând Europa occidentală sub umbrela de securitate a Statelor Unte. Lucrurile însă s-au schimbat în mod vertiginos odată cu căderea URSS și încheierea Războiului Rece. Noile amenințări de securitate au devenit tot mai vizibile în sfera relațiilor internaționale, iar NATO trebuie încă să-și restructureze gândirea strategică și mijloacele de implementare a acesteia pentru a putea oferi asigurări de apărare colective nu doar pe dimensiunea securității militare, ci și a noilor tipuri de riscuri și amenințări, care vizează cel mai des instrument hibride, securitatea politică, economică și societală, riscurile unei confruntări militare simetrice diminuându-se în favoarea altor instrumente și mijloace mai mult sau mai puțin coercitive.

Plecând de la aceste premise, ne propunem ca în rândurile ce urmează să facem o radiografie asupra principalelor riscuri, amenințări și vulnerabilități cu care Alianța Nord-Atlantică se confruntă în prezent și care vor persista pe termen mediu și lung. Mai mult, dincolo de dimensiunea descriptivă și explicativă, ne propunem și o dimensiune normativă, luând astfel în calcul cele mai bune mijloace prin care NATO ar putea contracara astfel de amenințări, consolidându-și garanțiile de securitate pentru statele membre. Este important ca NATO să nu rămână în urmă privitor la capabilitățile sale convenționale, de descurajare a unei ofensive militare, dar și mai important este că NATO și statele membre să dezvolte o doctrină multidimensională a securității, incluzând garanții care să acopere noile teatre de operații: cibernetic, spațial, informațional; noile riscuri și amenințări: terorismul, conflictele inter-etnice, migrația ilegală și care să ofere o soluționare marilor dileme din cadrul relațiilor inter-aliate: ce facem cu investițiile pentru apărare? Cum gestionăm abordările diferite asupra politicii externe și de securitate?

Alianța Nord-Atlantică în epoca post-Război Rece

Așa cum afirmam la începutul acestui articol, NATO a luat naștere în contextul Războiului Rece, având ca scop descurajarea Uniunii Sovietice prin garanțiile de securitate oferite statelor din Europa de Vest. Inevitabil, sfârșitul Războiului Rece și căderea Uniunii Sovietice au lăsat NATO fără doi factori fundamentali în coeziunea alianței: existența unei amenințări comune și absența unei misiuni clare. Evoluțiile ulterioare au dus la o revigorare a alianței prin conflictele inter-etnice care au destabilizat regiunea Balcanilor. Genocidul din Iugoslavia și riscul unui efect de contagiune a instabilității regionale în restul Europei au oferit NATO o nouă viziune strategică, având la bază managementul crizelor și al conflictelor, intervențiile externe și mai puțin apărarea colectivă ca și clauza fundamentală a existenței acestei organizații [Sursa 1]. În ciuda perspectivelor sceptice din partea unor cercetători neo-realiști [vezi Mearsheimer, Sursa 2], evoluția NATO părea să confirme predicțiile constructiviste, aceasta transformându-se dintr-o simplă alianță militară într-o comunitate de securitate [Karl Deutsch, Sursa 3], având la bază un set de valori împărtășire și inderdependența dintre statele membre.

Atentatele teroriste de la 11 septembrie au dus, de asemenea, la o schimbare de paradigmă în sfera relațiilor internaționale și a securității euro-atlantice [Sursa 4]. Acestea au evidențiat amenințarea teroristă la adresa puterilor occidentale și au dus la prima activare concretă a art. V din Tratatul Atlanticului de Nord. Statele membre NATO s-au coalizat împotriva organizației teroriste al-Qaeda, marcând un moment de cotitură în care un actor de tip non-statal devine noua amenințare comună la adresa țărilor membre. Terorismul, statele eșuate, crima organizată ca sursă de finanțare pentru grupările teroriste deveneau, de facto și de jure, noile ținte ale viziunii strategice NATO [Sursa 4]. Extinderea înspre est a alianței s-a datorat și acestui aspect, noile state membre oferind o poartă către sud și est, precum și garanții în privința stabilității și securității regionale în estul Europei, o zonă dominată până atunci de riscuri și incertitudini privind viitorul țărilor care s-au aflat inițial sub sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Însă extinderea înspre est a reușit să confrunte NATO și cu alte provocări, mai puțin vizibile până în acel moment. Statele din Europa de Est veneau la pachet cu o serie de realități geopolitice ce nu puteau să fie ignorate. Spre deosebire de occident, grijile acestora nu se îndreptau înspre terorism, ci înspre Federația Rusă, zona Balcanilor și criminalitatea organizată din regiunea Mării Negre [Sursa 4]. Îndeosebi Rusia făcea subiectul îngrijorărilor unor țări estice, precum Polonia, care urmărea prin strategie de securitate națională a Poloniei o extindere continuă a flancului estic, astfel încât să diminueze riscurile unor granițe instabile cu sfera de influență a Federației Ruse. Mai mult, aceste țări erau expuse unor vulnerabilități distincte. Statele Baltice, bunăoară, suferă și astăzi de pe urma prezenței unei comunități semnificative de etnici ruși și rusofoni, temerile acestora fiind fundamentate pe baza experienței istorice cu Imperiul Rus și ulterior Uniunea Sovietică.

Războiul din Georgia din 2008, anexarea Peninsulei Crimeea în 2014 și ostilitățile declanșate de Federația Rusă în estul Ucrainei duc la o altă schimbare de paradigmă în domeniul securității internaționale. Pe de o parte, aceste evenimente au evidențiat vulnerabilitatea inerentă a securității constituite doar în baza tratatelor internaționale, a normelor și legilor internaționale care nu pot să fie impuse de către o forță polițienească, să-i spunem globală, sau un hegemon global. Pe de altă parte, resurgența Federației Ruse a alimentat o serie de griji în rândul țărilor de pe flancul estic al NATO, paradigma alianței revenind de la managementul crizelor și al conflictelor la principiul apărării colective. Prin rotații de trupe pe teritoriul flancului estic, NATO încearcă în prezent să ofere garanții de securitate țărilor membre (Polonia, România, Țările Baltice, etc.) și să descurajeze orice intenții ostile din partea Federației Ruse, chiar dacă prin dimensiunea lor aceste trupe rămân mai degrabă o asigurare simbolică.

Criza din Ucraina și noile tipuri de amenințări

Evenimentele din Ucraina joacă, din acest punct de vedere, un rol deosebit, acestea restructurând paradigma de securitate internațională, dar mai ales exemplificând noile tipuri de riscuri și amenințări cărora alianța trebuie să le facă față. Anexarea Peninsulei Crimeea prezintă, în acest sens, un studiu de caz pentru demersul nostru analitic, oferind un exemplu viabil în vederea înțelegerii războiului hibrid derulat prin mijloace hibride, unde factorul militar reprezintă doar un aspect al tiparului de mijloacele și instrumente pe care actori statali precum Federația Rusă îl au la dispoziție. Alte spații vizate sunt agravarea și exploatarea tensiunilor inter-etnice, războiul informațional, atacurile cibernetice la adresa infrastructurii critice de transport și comunicare. Vom încerca, în cadrul acestui capitol, să analizăm aceste provocări și modul lor de manifestare.

Criza din Ucraina cuprinde, generic, anexarea Peninsulei Crimeea și ostilitățile din estul Ucrainei, la granița cu Federația Rusă. Acestea au loc pe fondul înlăturării guvernării pro-ruse a președintelui Ianukovici de la putere și manifestarea ambițiilor de reorientare către occident a noilor elite politice de la Kiev. Deși Federația Rusă neagă o agresiune neprovocată, există un consens al mediului academic și al factorilor de decizie occidentali cu privire la implicarea Rusiei în Ucraina. Sub pretextul protejării minorității rusofone, Kremlinul a desfășurat mai multe trupe fără însemne pe teritoriul Peninsulei Crimeea și sprijină financiar și cu expertiză militare grupările de insurgenți pro-ruși din estul Ucrainei. Concomitent, autoritățile Ruse folosesc mijloace informaționale pentru amplificarea tensiunilor dintre rusofoni și ucraineni, dar și pentru decredibilizarea Kievului în ochii europenilor. Distingem astfel mai multe instrumente ale războiului hibrid:

  • folosirea trupelor speciale, fără însemne distinctive, în Peninsula Crimeea, oferind astfel o formă de negare plauzibilă (plausible deniability)

  • sprijinirea unor grupuri de insurgenți în estul Ucrainei, perpetuând tensiunile interetnice și instabilitatea statului ucrainean, creând dificultăți economice și de integrare euro-atlantică

  • utilizarea dezinformării, a propagandei și manipulării prin presă, prin surse online, prin zvonuri, pentru agitarea rusofonilor și pentru discreditarea Kievului în raport cu propria populație, dar și cu țările occidentale

  • atacurile cibernetice asupra infrastructurii de comunicații ca instrument ce precede declanșarea propriu-zis a ostilităților (în Crimeea)

Remarcăm că astfel de acțiuni depind, într-o mare măsură, de vulnerabilitățile interne ale statului victimă și mai puțin de intențiile și capabilitățile strict materiale ale statului agresor. Așa cum afirmă Agnia Grigas (Grigas, 2017, Sursa 5), în vederea derulării unui război hibrid în Georgia și Ucraina, Rusia a exploatat avantajul prezenței unei semnificative comunități de rusofoni. Kremlinul și-a legitimat propriile acțiuni apelând la principiul „Responsabilității de a proteja” (R2P), aplicat în cazul minorității rusofone. În același timp, aparatul de propagandă și dezinformare al Kremlinului a reușit să atâțe populația rusofonă împotriva autorităților legitime de la Kiev, introducând o stare de panică, datorită deschiderii acestor minorități către limba rusa și absența altor mijloace de informare. Poziția de neutralitate a Kievului în planul relațiilor internaționale a constituit, în egală măsură, o vulnerabilitate de natură externă, care diferențiază Ucraina de țările baltice, prin absența apărării colective garantate de art. V al alianței și oferind Rusiei perspectiva unei agresiuni nesancționate. Corupția din aparatul de stat, mai ales în regiunile predominant rusești, și-a spus de asemenea cuvântul, oferind Rusiei avantajul unei coloane a V-a pregătită din timp (Grigas, 2017, Sursa 5). Șantajul economic este, în egală măsură, folosit de ambele părți. În sfârșit, probabil cea mai mare noutate a conflictului este utilizarea unor forțe militare fără însemne, fără asumarea directă a implicării, ceea ce face mai dificilă organizarea unui răspuns la nivelul comunității internaționale.

Spre o doctrină NATO a războiului hibrid

Doctrina și capabilitățile Alianței Nord-Atlantice au fost concepute în contextul Războiului Rece pentru a răspunde unor amenințări simetrice, venite doar dinspre actori non-statali. Așa cum am văzut, acestea au evoluat odată cu sfârșitul Războiului Rece, ținând cont de schimbările tot mai dinamice ale mediului internațional de securitate. Un alt proces de adaptare pare a fi necesar în prezent, de data aceasta la riscurile și amenințările specifice războiului hibrid, venite dinspre actori deopotrivă statali și non-statali, care pot adesea conlucra. Ceea ce distingem în cazul Ucrainei sunt instrumente ale arsenalului de război hibrid care, în orice situație, ar ridica semne de întrebare asupra garanțiilor de apărare colectivă venite din partea NATO. Doctrina alianței necesită astfel dezvoltarea unui răspuns integrat, cu o abordare tot mai extinsă asupra securității și a mijloacelor prin care aceasta poate să fie asigurată.

Așadar, suntem de părere că, în baza celor petrecute pe teritoriul Ucrainei, NATO trebuie să găsească un răspuns pentru amenințările de tip non-militar sau indirect pe care alți actori le pot ridica asupra statelor membre. Luând, de pildă, cazul statelor baltice, se regăsesc câteva variabile precum în cazul Ucrainei: o comunitate rusofonă semnificativă, prezența aparatului de propagandă al Moscovei, oameni politic și de afaceri corupți, exploatabili de către serviciile de informații rusești (Grigas, 2017, Sursa 5), proximitatea geografică cu Federația Rusă, apartenența la fostul imperiu sovietic. O agresiune asupra țărilor baltice s-ar putea derula sub diferite forme, evitând implicarea directă a Federației Ruse. O astfel de agresiune poate începe prin instrumentele războiului informațional, declanșând ulterior un conflict inter-etnic între rusofoni și lituanieni, estoni și letoni. Un astfel de conflict inter-etnic ar putea degenera, fără a declanșa însă articolul V al NATO (unde este agresiunea militară?), oferind în schimb Rusiei un pretext, cel al ”protejării compatrioților” (Radin & Reach, 2017, Sursa 6), pentru a interveni pe teritoriul țărilor baltice.

Chiar și un simplu conflict inter-etnic ridică semne de întrebare. Ce va face NATO dacă pe teritoriul unui stat membru vor avea loc confruntări între o populaie majoritară și grupuri minoritare? Doctrina NATO duce lipsa unor prevederi în acest sens. Însă mai importantă este neclaritatea mijloacelor de acțiune și reacție în cazul unor agresiuni cibernetice. Țările baltice au fost deja victimele unor atacuri cibernetice, iar Statele Unite discută încă o potențială implicare a Federației Ruse în propriile alegeri prezidențiale prin intermediul mijloacelor cyber. În Crimeea atacurile cibernetice au vizat infrastructura de comunicații cu Kievul, lăsând astfel paralizate instituțiile de forță din peninsulă. Dacă un atac real este precedat de unul cibernetic, ce răspuns va aborda NATO? Chiar și fără un atac real, amenințările cibernetice pot genera pagube majore la nivelul economice și al populației, însă sursa acestora este cel mai des foarte greu de detectat.

În procesul de reformă doctrinară a NATO un rol foarte important va trebui să-l aibă activitatea de intelligence ca mijloc pentru cunoașterea și înțelegerea timpurie a riscurilor și amenințărilor cu care statele membre se confruntă. Principiul de „need to know” trebuie să treacă tot mai mult în umbra celui de „need to share”, ducând la un schim mai amplu de informații între structurile statelor membre. Un centru de analiză a informațiilor în cadrul alianței, cu rol și personal crescut, va trebui să răspundă necesităților de avertizare timpurie. Pe plan militar, alianța trebuie să-și reformuleze doctrină astfel încât să facă posibile intervenții care să răspundă amenințărilor din interior (războiul civil) și celor non-convenționale din exterior (atacuri cibernetice, război informațional). Pentru acestea din urmă sunt necesare noi structuri și departamente în cadrul alianței, care să aibă în responsabilitate securitatea cibernetică și a spațiului informațional, chiar să contracareze astfel de acțiuni într-un mod ofensiv.

Diplomația publică va avea un rol crescut, iar garanțiile art. V vor trebui extinse dincolo de teatrele de operații tradiționale, pentru a include spațiul cibernetic și informațional.

O altă dimensiune care necesită atenția NATO este cea economică. Așa cum am văzut, Rusia folosește dependența de gaze a Ucrainei și chiar a unor țări membre ale Uniunii Europene ca mijloc de coerciție. Este important ca alianța să-și depășească atribuțiile strict militare, să-și consolideze cooperarea cu UE și să lucreze pentru găsirea unor mijloace de a reduce dependența energetică față de țări cu intenții potențial agresive. Aceasta trebuie să includă prevederi în privința cooperării dintre statele membre pentru a compensa vulnerabilitățile interne și a reduce astfel gradul de risc la adresa securității naționale și inter-aliate.

În loc de concluzii

Gândirea strategică și modul de acțiune al NATO s-au modificat în permanență, adaptându-se în mod constant la contrângerile structurale în cadrul cărora alianța și-a desfășurat activitatea. Inevitabil, aceasta nu poate rămâne eficientă fără un amplu proces de reformă cu ocazia marilor schimbări de paradigmă a relațiilor internaționale și a mediului de securitate. Credem că în prezenta lucrare am evidențiat tocmai niște schimări importante care au loc în prezent și cărora NATO va trebuie să le răspundă la un moment dat. Acest lucru necesită o doctrină incluzivă, adaptă noilor riscuri și amenințări și care să depășească paradigmele clasice: când inamicul și intențiile sale ne erau cunoscute.

Dincolo de orice îngrijorări și anxietăți altminteri legitime, NATO rămâne cea mai mare alianță politico-militară din istorie. În termeni de capabilități militare, aceasta poate să facă față amenințărilor venite dinspre alte state. Doar că, așa cum am văzut în Ucraina, modul de manifestare a riscurilor și amenințărilor s-a modificat substanțial, agresiunea și sursa agresiunii fiind tot mai greu de identificat. Pe lângă aceste considerente, rămân alte subiecte de interes pentru viitorul securității euro-atlantice și care necesită un studiu mai amănunțit: migrația care provoacă astăzi tot mai multe clivaje în interiorul spațiului euro-atlantic, dilema de burden sharing în interiorul NATO, măsura în care statele membre investesc în apărare, prioritățile strategice ale alianței sunt tot atâtea teme care ne dau astăzi bătăi de cap și care necesită o abordare mai nuanțată pe termen mediu și lung.

Bibliografie:

Sursa 1 Shea, Jamie, How did NATO survive the Cold War ? NATO’s transformation after the Cold War from 1989 to the present, NATO, [Online] Disponibil la: https://www.nato.int/cps/ic/natohq/opinions_20526.htm?selectedLocale=en, [Accesat la 29.06.2018]

Sursa 2

Mearsheimer, John, „Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, International Security, vol. 15, No. 1, 1990, pp. 5-56 [Online] Disponibil la: https://www.jstor.org/stable/2538981?seq=1#page_scan_tab_contents, [Accesat la 29.06.2018]

Sursa 3

Deutsch, Karl, Political Community and the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical Experience, Princeton, N. J.: Princeton University Press. 1957. Pp. Xiii, 228.

Sursa 4 Maior, George Cristian, Noul Aliat. Regândirea Politicii de Apărare a României la începutul sec. XXI, RAO, 2009, ediția a doua.

Sursa 5 Grigas, Agnias, „Crimeea și Noul Imperiu Rus”, Corint, București, 2017.

Sursa 6 Radin, Andrew. Reach, Russian Views of the Internațional Order, RAND Corporation, 2017.

#SUA #International #Europa #Politica #Stiri #NATO

128 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier