• Sudițoiu Alexandru

Gândirea strategică a României post-Război Rece: Beneficiile aderării la NATO și ale integrării în U


Introducere

În 1990, după căderea regimului comunist din România și în contextul încheierii Războiului Rece, a procesului de dizolvare a Uniunii Sovietice din interior, România se regăsea singură în spațiul răsăritean al Europei. Tratatul de la Varșovia, din care aceasta făcuse parte, rămâne o simplă relicvă a istoriei, iar occidentul ieșea învingător din lunga sa confruntarea cu blocul răsăritean. În acest context, gândirea strategică a României avea să se întemeieze pe doi piloni fundamentali: aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Cele două procese aveau să-și atingă obiectivul final în 2004, respectiv 2007, oferind României o serie de beneficii, dar nu în mod gratuit, lucru pe care mulți politicieni și cetățeni români par să-l uite în momentul de față. Condiționate de reforma internă, aceste deziderate ale României aveau să ofere principalele garanții de securitate și prosperitate, cele mai solide pe care țara noastră le-a avut vreodată în istoria sa.

Lucrarea de față nu se vrea atât un studiu științific riguros, cât un argument în favoarea identității euro-atlantice a României și o avertizare timpurie asupra riscurilor cu care tocmai această identitate, element fundamental al gândirii noastre strategice, se poate confrunta pe termen mediu și lung. Ma mult, atragem atenția că, deși NATO și Uniunea Europeană oferă garanții importante, bazându-ne gândirea strategică doar pe acestea nu facem decât să trăim într-o ”iluzie a securității”, evitând a lua în calcul cele mai rele scenarii care se dezvoltă în acest moment privitor la coeziunea comunității euro-atlantice de securitate și la statutul României în cadrul acestor organizații internaționale. Lumea în care trăim este caracterizată de un nivel crescut de amenințări, riscuri și vulnerabilități cărora România nu le poate face față de una singură, dar în contracararea cărora trebuie să investească, aducându-și propriul effort la cel al structurilor din care face parte.

Considerente generale: gândirea strategică românescă în epoca post-Război Rece

După cum afirmam la începutul articolului, gândirea strategică românească post-Război Rece a fost construită pe doi piloni: aderarea la NATO și integrarea europeană. Acest lucru nu a fost atât de clar în primă instanță, existând tendințe dinspre anumite segmente ale spectrului politic de a urmări o politică externă neutră ori de a menține vechea afiliere față de Moscova, dar așa cum constată și profesorul Șerban Cioculescu [Sursa 1], elitele politice românești au conștientizat în timp util faptul că Federația Rusă, la pământ din punct de vedere economic și al cărei viitor rămânea neclar, nu se afla într-o poziție din care să acorde sprijin altora. Mai mult, anxietățile românilor cu privire la Rusia rămâneau constante în opinia publică, delegitimând orice proiect de acest fel [Sursa 1]. În ceea ce privește neutralitatea, aceasta nu corespundea intereselor României în acel moment. Se considera, în general, că doar sprijinul unei mari puteri ar fi oferit României garanțiile de securitate, stabilitate și prosperitate de care avea nevoie [Sursa 2]. Conflictele din Iugoslavia și regiunea Balcanilor în general, conflictul din Transnistria și multe altele aveau să reconfirme aceste teze, mizând pe anxietățile colective ale românilor.

Așadar, elita politică românească a căzut la un acord în privința obiectivelor de urmat pentru politica externă și de securitate. Prin faimosul consens de la Snagov, principalele partide politice ale țării își asumau dezideratul aderării la NATO și cel al integrării europene. Ambele deziderate au prezentat anumite dificultăți, România fiind ocolită de primele valuri ale extinderii NATO și UE. Aderarea și integrarea în comunitatea euro-atlantică de securitate aveau să fie condiționate nu doar de avantajele geostrategice pe care România le poate oferi, ca stat aliat în regiunea Mării Negre, ci mai ales de reformele interne [Sursa 3]. Profesionalizarea armatei, consolidarea democrației și a statului de drept, reformele economice și în materie de justiției reprezentau barierele de care statul român și societatea românească în general trebuiau să treacă pentru a-și realiza obiectivele.

Această gândire strategică avea să se fundamenteze și pe o reconceptualizare doctrinară, ambasadorul George Cristian Maior argumentând ulterior că printre principalele câștiguri ale aderării se numără prezența României la masa deciziilor [Sursa 3]. Într-o lume aflată în plin proces de globalizare și definită de o structură post-modernă a relațiilor internaționale și a mediului de securitate, importante nu erau atât alianțele militare în sensul lor clasic, cât posibilitatea ca statul român să se afla la masa deciziilor importante alături de marile puteri ale momentului. Tot Maior oservă că prin aderarea la comunitatea euro-atlantică de securitate România trebuia să-și redefinească însăși identitatea, asumându-și un set de valori, obligații și respectarea unor norme cu aplicare nu doar pe plan extern, ci și intern [Sursa 3]. NATO constituia și constituie până-n prezent o alianță a statelor democratice, iar Uniunea Europeană se fundamentează pe ceea ce am denumi o împărtășire nu doar a câștigurilor, ci și a vulnerabilităților, pe principii și premise liberale și chiar umaniste, unde statul de drept, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, independența justiției și valori similare constituie premise inevitabile ale identității constitutive a statelor membre.

Aderarea la NATO și garanțiile în materie de securitate

În 2004, după multe eforturi de reformă pe plan intern și negociere pe plan extern, România devenea țară membră NATO. Alăturându-se alianței, statul român obținea cele mai importante garanții de securitate sub umbrela art. V al Tratatului Atlanticului de Nord și anume cel al apărării colective. Aceasta făcea parte dintr-o alianță politico-militară alături de marile puteri ale lumii, superputerea americană și puterile europene ale Germaniei, Franței, Regatului Unit, etc. Din perspectiva amenințătilor externe, de natură militară, NATO constituia elementul central al descurajării unor atacuri,

lucru valabil și astăzi. Chiar dacă auzim ocazional prin presă sau în rețelele de socializare critici la adresa NATO, acestea ignoră câștigurile semnificative pe care România le-a dobândit.

Privind retrospectiv la cazul unui stat care a rămas neutru, pierdut în sfera de influență a Rusiei, și anume Ucraina ori Georgia, putem sesiza că absența garanțiilor de securitate oferite de alianță a permis în cele din urmă, din varii motive, Federației Ruse să atace teritoriile acestor state [Sursa 4]. Nimeni nu a sărit în apărarea Ucrainei, absentă fiind garanția oferită de art. V al NATO. Pe de altă parte, flancul estic al NATO este în mod continuu sprijinit și încurajat prin eforturile statelor membre, rotații ale trupelor NATO pe teritoriul unor țări precum Polonia, România sau statele baltice. În cazul țărilor baltice, situate la granițele Federației Ruse și suferind o vulnerabilitate similară cu a Ucrainei de pe urma prezenței unei importante minorități rusofone, apartenența NATO este apreciată de experți ca fiind principalul factor ce a descurajat agresiuni directe din partea Rusiei până în momentul de față [Sursa 4].

Sigur, criticile abundă. Consultând câteva opinii critice la adresa NATO prin intermediul canalelor de tipul Youtube, a blogurilor Adevărul și a rețelelor de socializare precum Facebook am observat că acestea se fundamentează în mare parte pe câteva argumente și anume: ne mor soldații pentru interesele altora (Afganistan și Irak), suntem transformați în carne de tun pentru americani în raport cu Federația Rusă, ne pierdem suveranitatea și independența prin condiționarea de a sări în sprijinul aliaților. De fapt, aceste argumente ignoră realitatea evidentă, deoarece statele agresate de Federația Rusă până în prezent sunt țări care nu fac parte din NATO. Mai mult, suntem de părere că art. V reprezintă unul din motivele pentru care România continuă să fie o țară stabilă și nu trebuie să se îngrijoreze prea mult de o agresiune militară directă. În ceea ce privește desfășurarea trupelor în teatre de operații, trebuie să ținem cont că apartenența la o alianță și la câștigurile evidente de pe urma acesteia nu poate să vină niciodată în mod gratuit. La fel cum marile puteri asigură securitatea teritorială a României și România este chemată să răspundă prin jucarea unui rol activ în cadrul alianței. Dincolo de acest considerent, aducem aminte că securitatea într-o lume globalizată nu se mai apără doar la granițele țării, ci în teatrele de operațiuni din Orientul Mijlociu, unde statele eșuate reprezintă astăzi o sursă de instabilitate și insecuritate la nivel global.

Ce a câștigat, deci, România, de pe urma aderării la NATO? În primul rând importante garanții de securitate. În al doilea rând, România face astăzi parte din cadrul unei comunități de state care împărtășesc anumite valori și se sprijină reciproc, ceea ce reduce din riscurile și îngrijorările cu privire la anumiți vecini ai României, nu doar a celor din afara NATO. Sigur, trupele române sunt chemate să acționeze în teatre de operații alături de restul țărilor aliate, la fel cum trupele americane, germane sau britanice ar fi chemate să acționeze pe teritoriul României în cazul unui conflict care ne-a afecta în mod direct. Nu poți să faci parte dintr-o comunitate, să te bucuri de beneficiile acesteia, fără a oferi ceva la schimb. Dacă România este astăzi o țară stabilă la granițele de est ale Europei acest lucru se datorează și apartenenței la NATO care, înglobând spațiul central și est european, a redus din tensiunile și sursele de instabilitate care au dominat în trecut această regiune.

Integrarea europeană: drumul spre dezvoltare și prosperitate, cimentarea identității euro-atlantice

Probabil un alt câștig al aderării la NATO a fost modul în care aceasta a deschis parțial porțile pentru integrarea în Uniunea Europeană [Sursa 2]. În 2007 România intra oficial în Uniunea Europeană, obiectiv asumat de către toți actorii politici la acel moment și de societatea civilă per ansamblu. Ce a însemnat acest lucru pentru România ? Dacă apartenența la NATO reprezenta garanția securității și apărării teritoriale a României, aderarea la Uniunea Europeană era văzută în general ca o cale spre dezvoltare și prosperitate, cel puțin în ochii opiniei publice. La nivelul elitelor, fie ele politice sau intelectuale, s-a conturat și o a treia perspectivă care, pentru lucrarea noastră, prezintă mai multă relevanță și anume apartenența inechivocă la comunitatea occidentală. Una din marile frici ale românilor a fost în permanență aceea de a fi lăsați pe afară, de a nu face parte din nici o alianță sau organizație internațională și a fi prinși, ca de atâtea ori în istorie, la mijlocul unor conflite în care România ar fi o simplă victimă colaterală [Sursa 1].

Apelând la aceleași mijloace de informare ca în cazul NATO, criticile la adresa UE par să prezinte tendințe similare, de sorginte naționaliste: majoritatea criticilor vorbesc despre pierderea identității naționale, a valorilor tradiționale și a suveranității față de instituțiile europene, de riscurile implicate de deschiderea granițelor și de „răul” capital european care ar „coloniza” România. Nu suntem de aceeași părere, privind mai degrabă înspre un proces al integrării identității naționale în cea europeană (mai puțin dacă corupția și discriminarea țin cumva de un specific românesc și ar trebui conservate), de o adaptare graduală nu doar a formelor (instituții), ci și a fondului românesc la cel european. Oricât de importantă ar fi identitatea națională, chiar și aceasta este rezultatul unor schimbări de-a lungul istoriei și, prin urmare, va suferi alte mutații în viitor, nefiind ceva eminamente sacru, de neatins, de neschimbat, mai ales sub impactul tot mai mare al globalizării, al schimburilor culturale și discursive. Desigur, dacă discutăm în termeni de suveranitate, este evident că prin aderarea la Uniunea Europeană ne asumăm să respectăm anumite norme, interiorizăm valorile europene și cedăm o parte din suveranitatea proprie. Doar că acest lucru, important de menționat, nu se face sub imperiul presiunii cu forța, ci tot din aceeași suveranitate pe care criticii o menționează cu atâta ardoare. Este un preț, dar ce câștigăm?

Din 2007 până în prezent România a înregistrat evoluții surprinzătoare și îmbucurătoare. Românii se bucură zilnic de beneficiile aderării la Uniunea Europeană, nu întotdeauna conștienți de acestea. Să privim la cei care emigrează, găsindu-și locuri de muncă în afara și la remitențele de care beneficiază societatea românească. Dincolo de criticile aduse emigranților, ne putem întreba în ce măsură ar fi mai utili aici, ca o clasă foarte mare de potențiali șomeri pe o piață a muncii lipsită de competitivate. Însă mai importante sunt fondurile europene, care în momentul de față reprezintă unul dintre motoarele economiei românești și ale dezvoltării sociale, investițiile străine care vin ca un rezultat al deschiderii granițelor. Alături de aceste considerente economice se află și cele politice, normele interne ale UE oferind un cadru care țin sub control disprețuita „politică dâmbovițeană”, fenomenul de corupție și nu numai. Acestea servesc drept garanții al parcursului României în direcția unui stat de drept consolidat, a respectării drepturilor fundamentale ale omului. Pe dimensiunea securitară, de politică externă, România câștiga prin consolidarea vocii sale alături de restul statelor membre, prin participarea la procesul decizional din interiorul Uniunii Europene.

Acesta sunt, în opinia noastră, câștiguri incontestabile și care țin de un parcurs firesc al țărilor europene după al Doilea Război Mondial. Marile puteri ale lumii în care trăim sunt state predominant federale. Statele Unite, China, Federația Rusă, sunt țări cu care nici vocea României, dar nici a Germaniei nu poate reprezenta prea mult pe cont propriu. Procesul de integrare europeană aduce cel mai mare beneficiu din acest punct de vedere, consolidând în mod gradual vocea țărilor membre și aducând-o la paritate cu cea a marilor puteri.

Securitatea euro-atlantică astăzi: amenințări, riscuri și vulnerabilități

În ciuda garanțiilor primite, apartenența la NATO și la Uniunea Europeană a diminuat o serie de riscuri și amenințări, amplificându-le pe altele [Sursa 3]. Noi tipuri de riscuri și amenințări, tot mai difuze prin natura lor, planează astăzi asupra lumii în care trăim, același lucru fiind valabil pentru unele vulnerabilități mai mult sau mai puțin vizibile. Chiar aderarea la NATO și la Uniunea Europeană au generat o vulnerabilitate de care suntem inconștienți și anume iluzia securității cu care trăim. Garanțiile de apărare colectivă au dus la construirea unui tun de fildeș care ne închide ochii față de provocările mediului de securitate, drept urmare, am lăsat o bună parte din povara securității în mâna aliaților, canalizându-ne resursele și atenția în alte direcții. Deși această abordare poate să fie parțial justificată, ea pleacă de la premisa coeziunii și, am spune noi, eternității organizațiilor din care facem parte. Ambele puse tot mai mult sub semnul întrebării pe parcursul ultimilor ani.

Securitatea euro-atlantică se confruntă cu amenințări, riscuri și vulnerabilități ce-i sunt specifice. Acestea se regăsesc atât pe plan intern, cât și extern. Flancul estic al NATO și al Uniunii Europene se confruntă cu comportamentul tot mai agresiv al unei Federații Ruse resurgente, care, prin anexarea Peninsulei Crimeea în 2014, prin invadarea Georgiei în 2008, menține un climat de insecuritate cu repercusiuni asupra statelor din vecinătatea acesteia, printre care și România. Încălcarea unor norme ale dreptului internațional a pus sub semnul întrebării multe dintre garanțiile legaliste ale ONU, lipsite de o instituție de „impunere a legii”, determinând statele vecine să investească tot mai mult în apărare și să aloce din nou atenție umbrelei de securitate a NATO. La sud, dincolo de Mediterana, statele eșuate devin adăposturi pentru organizații teroriste, grupări de crimă organizată transfrontalieră, surse a unor fluxuri tot mai numeroase de imigranți și refugiați pe care Uniunea Europeană nu știe cum și dacă-i poate integra în propria societate. Tot mai multe clivaje s-au conturat de pe urma acestor provocări, atât la nivelul relațiilor dintre statele europene, cât și prin amplificarea unor curente naționalist-extremiste.

O dilemă tot mai gravă vine chiar din interiorul NATO, unde administrația președintelui Trump reușește să provoace mai multă incertitudine decât în trecut. Indiferent de intențiile reale ale acestuia, președintele american dă naștere unor disensiuni tot mai largi în interiorul alianței prin punerea sub semnul întrebării a art. V, a viitorului NATO și prin amenințările aduse aliaților SUA în lume, prin tendințele izolaționiste și un sprijin tot mai vocal prin intermediul unor reprezentanți diplomatici pentru formațiunile eurosceptice. Unilateralismul american, dovedit prin părăsirea acordului climatic de la Paris, a acordului nuclear cu Iranul, readuce relațiile trans-atlantice într-un stadiu similar cu era Bush Jr., când viziunile americană și europeană asupra politicii externe și de securitate se regăseau adesea pe poziții diferite, dacă nu chiar opuse. Accentul pus de europeni pe valorile liberal-democratice și de americani pe pragmatismul intereselor americane reprezintă o altă sursă de tensiune ce trebuie luată în calcul.

Aceste semne indică anumite riscuri pentru viitorul relațiilor trans-atlantice, deși nu putem să spunem că ele se vor și concretiza. Este mult prea devreme pentru acest lucru. Ne putem însă întreba cum vor afecta interesele și securitatea României. Cum s-ar situa România într-un potențial conflict de interes SUA-UE? Cum va arăta securitatea noastră în absența garanțiilor oferite de NATO sau de Uniunea Europeană? Mai mult, apar tot mai multe semne asupra conturării unei Europe cu mai multe viteze [Sursa 5], lucru care ar putea lăsa România în afara nucleului dur al UE, alături de țări precum Ungaria și Polonia, cu o voce probabil mai slabă în procesul decizional al Uniunii. România nu poate să facă foarte multe pentru a influența astfel de scenarii, dar putem și trebuie să ne întrebăm cum am acționa în eventualitatea lor, cum ne-ar afecta și cum ar trebui să acționăm în termenii propriei politici externe și de securitate.

În loc de concluzii: iluzia securității sau de ce trebuie să investim în apărare

Atât aderarea la NATO, cât și procesul de integrare în Uniunea Europeană au adus o serie de beneficii incontestabile pentru România și pentru viața cetățenilor obișnuiți. Există, desigur și costuri, doar că acestea tind să fie mult mai puțin relevante decât câștigurile inevitabile ale apartenenței la comunitatea euro-atlantică de securitate. Niciodată în istoria sa, România nu s-a bucurat de garanții de securitate și stabilitate la fel de importante precum cele de astăzi. Apartenența la NATO descurajează orice agresiune cu caracter extern, în timp ce Uniunea Europeană, prin condiționarea apartenenței de asumarea normelor și valorilor acesteia, susține un amplu proces de reformă și dezvoltare a societății românești, adăugând în ecuația fondurile europene care contribuie la depășirea decalajelor vest-est.

Acestea fiind spuse, vechile riscuri și amenințări sunt înlocuite de altele noi, chiar dacă mai puțin evidente. Iluzia securității ne poate bloca într-o situație din care să nu fim pregătiți pentru cele mai rele scenarii, iar acestea tind să fie susținute parțial de evoluția relațiilor trans-atlantice după încheierea Războiului Rece. O abordare realistă, concentrată pe tendințele pe termen mediu și lung privind mediul de securitate, ar susține o doctrină diferită de cea curentă, cu accent pe investițiile pentru apărare și capabilitățile României de a-și susține propriile interese, care, chiar și în cazul unor scenarii mai optimiste, ar amplifica rolul și importanța statului român în cadrul organizațiilor internaționale din care facem parte. Este necesar, până la urmă, să ne aducem aminte că, indiferent de scenarii, apartenența la aceste organizații și la beneficiile de pe urma lor necesită o implicare din partea României, tocmai pentru justificarea riscurilor și vulnerabilităților asumate în comun.

Suntem de părere că România ar trebui, pe de o parte, să joace un rol pro-activ în cadrul NATO și al UE, îndeosebi cu referire la arealul regional al Europei de Sud-Est. Dosarul Balcanilor și al Republicii Moldova, al Regiunii Extinse a Mării Negre și al resurgenței Rusiei sunt teme care necesită atenția structurilor de securitate euro-atlantice, iar cea mai bună expertiză poate să vină dinspre actorii implicați în acest areal geografic. Concomitent, România nu trebuie să considere garanțiile apartenenței la NATO și UE ca pe un dat. Administrația Trump, prin punerea sub semnul întrebării a art. V, oricât de improbabilă ar fi, ne-a atras atenția asupra permeabilității oricăror garanții externe. Iluzia securității apare atunci când un stat se bazează doar pe garanțiile altora, fără a-și mai dezvolta propriile capabilități de a-și susține interesele și securitatea. România trebuie să fie un actor important în cadrul organizațiilor din care face parte, dar și un stat capabil să-și gestioneze propriile probleme și să-și urmărească cu o „putere inteligentă” propriile interese strategice. Dacă pilonii acestei gândiri au fost, în contextul încheierii Războiului Rece, aderarea la NATO și Uniunea Europeană, gândirea strategică românească trebuie să se focuseze astăzi pe procesul continuu de integrare euro-atlantică, de dezvoltare și depășire a decalajelor, să profite de garanțiile curente pentru a deveni un stat puternic, un stat consolidat, într-o regiune adesea marcată de instabilitate.

Bibliografie:

Sursa 1 Cioculescu, Șerban Filip, Viitorul nu ia prizonieri. Cum ne putem gestiona geografia și anxietățile colective?, RAO, București, 2013.

Sursa 2

Pașcu, Ioan Mircea, Bătălia pentru NATO. Raport personal, RAO, București, 2014.

Sursa 3

Maior, George Cristian, Noul Aliat. Regândirea Politicii de Apărare a României la începutul sec. XXI, RAO, București, 2009.

Sursa 4 Grigas, Agnia, Crimeea și Noul Imperiu Rus, Corint, București, 2017.

Sursa 5 Grant, Charles, ast forward to two-speed Europe, Politico, 2017 [Online] Disponibil la: https://www.politico.eu/article/fast-forward-to-two-speed-europe/, [Accesat la 01.07.2018]

#Romania #International #Europa #UniuneaEuropeana #Stiri #Politica #NATO

0 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier