• Badea Marco

Opinii - Sâmbăta în care am învățat să luptăm


Tenisul este un sport cu o istorie foarte mare, are mulți campioni, unii legendari, alții periodici, jucători care au schimbat destine, alții care au schimbat doar limuzine, unii care, rapid au triumfat, alții care, îndelung au eşuat.

Photo source: https://ausopen.com

Tenisul este un sport brutal, te consumă: - fizic, până când ultimele picături de apă ies din tine. - psihic, până când simți că o iei razna şi te transformi în Matrix. - emoțional, până când ultima fărâmă de speranță se consumă-n intensitatea jocului. Este un sport în care rămâi singur, lupți cu proprii demoni pentru ca apoi să lupți cu cel sau cea de după fileu, numit generic „adversarul.”

Tenisul e deprimant uneori, e foarte greu, te simți abandonat. Când totul îți merge prost, îți vine să cedezi, ei, şi aici intervine puterea aia mentală pe care o au doar marii campioni.

Când simți că totul se prăbuşeşte peste tine, când adversarul îți demontează orice idee de rever, când vine peste tine la propriu, atunci şi doar atunci nu-ți mai rămâne nimic de făcut, doar lupți. Asta ar trebui să înțelegem fiecare dintre noi, că în tenis e ca în viață, când eşti la pământ, doar tu te poți ridica de jos, oricât de mulți susținători ai avea pe margine, în tribună sau dimprejur.

Am văzut azi o finală de Grand Slam la Australian Open ediția 2018, pe care e greu s-o uiți, ce spun eu, e de fapt imposibil.

O finală la finalul căreia, noi, românii, ne întoarcem la condiția noastră de challengeri în cam toate.

Dar dincolo de tot ce se va spune şi se va scrie despre acest meci, mare cât toată istoria WTA, realitatea şi adevărul, emoția şi respectul... rămân în ochii acelora care au privit azi, două jucătoare de tenis care, devorându-se una pe cealaltă pe tot parcursul meciului, s-au îmbrățişat prietenos la final.

Spunea cândva Marin Sorescu în faimoasa sa operă „Iona” că „vom răzbi cândva la lumină...!”

Acel „cândva„ nu a fost azi pentru noi, dar am luptat si cred că aspectul ăsta-i definitoriu si poate, cel mai important.

Sigur, a noastră Simona nu a câştigat, s-a situat în partea aia umbrită a sportului, partea în care toți cei care se află lângă ea, au trăit la rândul lor, eşecul.

Dar na, ăsta-i tenisul, aşa-i în sport, aşa-i în viață, există învingători şi învinşi, unii care zâmbesc şi altii care plâng.

Până la urmă, istoria tenisului e formată din două perspective istorice, pe de o parte, se consemnează o istorie individuală a câştigătorilor, iar pe de altă parte, se consemnează marile meciuri de tenis, momentele alea astrale din cariera fiecărui jucător, moment în care nici tu nici adversarul care se află de partea cealaltă a fileului, nu mai sunteți singuri, construiți împreună acel moment şi faceți ca din spectacolul pe care-l oferiți să se scrie cărți de istorie. Asta s-a întâmplat azi, un asemena moment.

Simona Halep şi Caroline Wozniacki ne-au oferit acest meci de tenis în semn de tribut al carierei lor, o finală de simplu feminin la Melbourne, pe care, fiecare am trăit-o în suflet cum am ştiut mai bine.

În final, daneza Wozniacki s-a impus în trei seturi cu scorul de 7-6, 3-6, 6-4 şi a câștigat azi primul turneu de Mare Șlem al carierei, urcând, totodată, pentru a doua oară în carieră pe primul loc în clasamentul WTA.

A noastră Simona, după această dramatică finală, a încercat să rămână acolo, concentrată la realitatea pe care o impune viața.

E greu să pierzi, dar şi mai greu e s-o iei de la zero, şi în tenis, după fiecare turneu cam asta se întâmplă.

Totuşi, Simona Halep nu o ia de la zero, este de azi, locul 2 WTA şi a demonstrat că are una din cele mai mari vigilențe pe care le-a expus vreodată pe teren în circuitul feminin, vreo sportivă.

Privirea ei, la final, a spus parcă totul: am pierdut, dar am luptat cât am putut.

După meci, la ceremonia de premiere a celor două jucătoare, a declarat astfel:

"Nu este ușor să vorbesc acum. Vreau să o felicit pe Caroline și întreaga sa echipă. Să-l felicit pe tatăl tău pentru tot ce a făcut. A fost un turneu foarte bun pentru mine. Nu am început foarte bine, m-am accidentat. Sunt tristă, nu am putut câștiga. Caroline a fost mai bună decât mine. Sunt tânără, sigur voi mai avea oportunități. Vreau să îi mulțumesc echipei mele, oamenilor care mă privesc. E păcat că nu am reușit nici a treia oară. Poate a 4-a va fi cu noroc. Vă mulțumesc pentru sprijin. Ne revedem anul viitor, tot aici."

Photo source: https://ausopen.com

Nici nu-mi pot închipui ce-i în sufleul ei.

Oricum, până la urmă cu asta rămânem, cu o sâmbătă în care am făcut cel mai onorabil lucru, atât Simona, cât şi noi.

Ea a luptat acolo, a dat tot ce a putut, doar că s-a izbit de un zid care recupera orice minge, o Caroline destinată din faşă spre a fi o maşină de aruncat mingi de tenis înapoi în teren.

Iar noi, noi am luptat emoțional, alături de ea, o țară întreagă a trăit intesitatea fiecărei ciocniri dintre rachetă şi minge, fiecare puls al jucătoarelor, o țără întreagă a sperat... şi parcă speranța s-a transformat într-o relativă mulțumire.

Atenție, e o mulțumire pe care, îmi place să cred că o primim în sufletele noastre, în conştiința noastră, o mulțumire a faptului că am fost martorii unui meci demn de manual, un meci pe care-l vom spune nepoților, o finală pe care o vom aşeza acolo, în fila capitolul nostru de trăiri personale intense, nu tocmai de bucuroasă amintire, dar cu gândul că am fost acolo, am făcut istorie.

V-am mai spus şi o mai repet, clişeul ăla cu sportivii care sunt cei mai buni ambasadori ai României, parcă merită pus pe burtieră acum!

Şi să vă mai spun ceva, există şi bucurie în arhitectura acestei dezamăgitoare zile, bucuria că suntem contemporani cu Simona Halep, bucuria că Simona Halep este româncă şi că a unit chiar şi preț de câteva ore, sufletul unei nații care s-a lipit de televizoare pentru a-i urmări evoluția.

Bucuria că am trăit pe viu emoția, că fata asta luptă pentru imaginea noastră în lume şi pentru faptul că într-o țară atât de dezbinată, plină de neajunsuri, există un izvor de speranță, un far care ne luminează calea spre demnitate națională, iar acel far, acel izvor, acel miez de stea... e SIMONA HALEP. Pentru că dincolo de eşec, lecția pe care o predă Simona Halep azi... este despre cel mai onorabil mod în care poți pierde, adică prin luptă.

Dacă stăm să privim mai cu atenție Simona este chiar imaginea destinului României, greu încercat, mereu aproape să triumfe, dar învins de obstacole apărute din neantul imprevizibilului.

SIMONA a luptat, a ieşit şifonată, epuizată şi storsă de orice urmă de energie, dar şi-a învins demonii. Noi, noi ce facem, câd ne hotărâm să ne asumăm o asemena luptă ???

#Opinii #General

0 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier