• Marcu Iuliana

Eric-Emmanuel Schmitt - Cea mai frumoasă carte din lume


Photo source: http://filme-carti.ro

Titlul cărții: Cea mai frumoasă carte din lume

Autorul: Eric-Emmanuel Schmitt

Traducătorul: Ileana Cantuniari

Editura și locul publicării: Humanitas București

Anul apariției: 2006

Număr de pagini: 202

ISBN: 978-606-779-257-7

Paradoxal, cea mai frumoasă carte din lume este, de fapt, o povestire care alături de șapte altele alcătuiesc volumul de față.

Fiecare povestire este despre o femeie. Toate atât de diferite și atât de asemănătoare în maniera în care sunt construite, încât este aproape imposibil să nu recunoști stilul extrem de aparte a lui Schmitt de a vorbi despre oameni. În cele opt povești totul este despre oameni. Parcă nimic altceva nu poate să îți atragă atenția. Delicate, visătoare, indecise, puternice, crunte, femeile lui Schmitt nu dau nicio secundă vreo dovadă de artificialitate. Totul este pe atât de probabil, cât este de improbabil, de abstract.

Cel mai adesea acel ceva este iubirea

Căutarea este tema principală. Personajele celor opt povestiri sunt nestatornice. Lumea lor interioară este într-o continuă schimbare și căutare a ceva. Cel mai adesea acel ceva este iubirea. Fiecare poveste e o împletire fericită de melancolie și neîmplinire, de nefericiri, pierderi și regăsiri ale sinelui.

Poveștile din „Cea mai frumoasă carte din lume” sunt construite extrem de atent și concis, fără a sacrifica însă pasiunea și interesul pentru momentele întunecate și mai puțin optimiste ale existenței umane. Proza simplă și artistică a lui Schmitt capturează cele mai intime și naturale episoade, expuse de către autor cu o atenție aproape obsesivă pentru timp. Uneori poate părea chiar exagerată această încercare de a da o logică clară și ușor de urmărit din punct de vedere cronologic.

Schmitt este un adevărat maestru al descrierilor.

Cu toate că vorbesc despre fericire, cele opt povești nu au întotdeauna un final fericit, mai degrabă unul potrivit. Atunci când o poveste are un final potrivit, asta poate provoca, în același timp, două reacții, care sunt contruite în mod diferit însă au aceași finalitate: un cititor fericit. În primul rând pentru că un final potrivit, oricât de ușor de ghicit dinainte ar fi fost el – pentru cine reușeste să facă asta- oferă un sentiment de mulțumire. Nu trebuie să fie fericit, e destul să lase impresia că a respectat legile nescrise ale universului, că nu a întrerupt prin nimic ceea ce era menit să se întâmple. În al doilea rând, un final potrivit este, în mod paradoxal, unul care te nemulțumește și te încântă în același timp. Privind dintr-o perspectivă îngăduitoare, am putea spune că este o dovadă a încercării autorului de a construi o narațiune perfectă, de a ghici dorințele cititorului sau, mai degrabă, de a manipula în plan secund cititorul pentru a se alinia cu propria viziune.

Schmitt este un adevărat maestru al descrierilor. Poveștile sale sunt menite să farmece și să placă. Sunt precum niște școlărițe cuminți, de familie bună, trimise în prima zi la pension. Așezate în rând –precum cele opt povestiri- îmbrăcate după același tipar, îți vor da senzația că totul este așa cum trebuie. Și continui să citești, convins că nimic nu te va surprinde, până începi să (te) descoperi și să (te) găsești.

#Literatura #Cunoastere #General

88 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier