• Marin C. Alexandru

Deconstrucţia reprezentării politice


Sursă: http://www.idea.ro/editura/ro/deconstrucia-politicii-scrieri-politice-d73.html

Ce se întâmplă atunci când criza reprezentării/reprezentativităţii atinge o etapă de dizolvare într-o asemenea măsură încât devine o chestiune deloc surprinzatoare și, chiar dacă democrația reprezentativă este încă în picioare, suntem oare martorii unei căutări agitate pentru noi modalități de ,,a face politică”?

Odată ce ,,reprezentarea” s-a terminat, adică după deconstrucția sa, nu rămâne altceva decât ,,reprezentarea”. În mod evident, aceasta din urmă nu este o replică a reprezentării tradiționale, cu moștenirea sa politico-teologică, ci o post-reprezentare, adică o conștientizare a deconstrucției sale și a imposibilității unei divizări clare între empiric și transcendental, și care se mișcă tocmai din această conștiință pentru a lua înapoi acel spațiu politic pe care reprezentarea tradițională îl permitea.

Ȋnainte de analiza propriu-zisă, o clarificare conceptuală este necesară. Atunci când folosim termenul de ,,reprezentativitate”, ideile unei crize profunde, a democrației liberale, a corupției, a scandalurilor, a celui mai scăzut nivel al clasei politice, a lipsei de încredere în sistemul electoral și a detașării dintre elită și nevoile reale ale cetățenilor, ne vin în minte. Dar această mediocritate a sistemului nostru reprezentativ - pe care democrațiile occidentale îl au în comun și care evidențiază decalajul care nu poate fi depășit între valoarea de bază a democrației, adică autoguvernarea cetățenilor și abisul real dintre guvernanţi și guvernaţi - este înţeleasă ca o criză structurală a reprezentării politice, adică a locus-ului simbolic care formează identitatea colectivă a poporului. Concomitenţa acestor două aspecte este legată, după cum se știe, de forma politicii moderne, unde construcția reprezentativă (delegare, autorizare, înstrăinare, suveranitate) dă naștere reprezentării unitare a Poporului și Statului, care este un subiect politic modern prin excelență, prin instrumentul conceptual al suveranității. De altfel, vreau să subliniez natura practică, ca dispozitiv propriu statului, cu constelația sa de ideologii, de loci în care are loc exercitarea puterii, ritualurile și practicile schimbătoare istoric, în fața caracterului conceptual referitor la suveranitate (care este aproape un format cognitiv). În schimb, acesta este un concept care, pentru cea mai lungă perioadă de timp, ne-a permis să explicăm efectele oglinzii și reflectările reciproce ale puterii între guvernanţi și guvernaţi în modernitatea democratică. Este această suveranitate care astăzi nu reușește să-și îndeplinească complet funcția sintetic-ordinativă, plasată una lângă alta și/sau înlocuită de, după cum vom vedea, o formă cognitivă a guvernării neoliberale.

Punctul pe care vreau să-l subliniez este că această criză de reprezentativitate, așa cum este inexorabil legată de reprezentarea politică, cu constelația de dihotomii (privat/public, stat/societate, individ/stat) şi generând dificultatea de a individualiza un subiect politic unitar, reflectă în mod radical o schimbare a practicii sociale care, la rândul său, complică înțelegerea subiectului politic. Prin urmare, reprezentarea se referă mai mult decât la o formă de exercitare a puterii (delegația reprezentativă), la o dispoziție conceptuală care, în timpul modernității, a permis trecerea de la multipli la Unul și apariția protagonistului acțiunii politice: poporul. Poporul reprezintă piatra de temelie a democrației, care, exclusiv prin mecanismul unui reprezentant delicat, trece de la fragmentarea incoerentă a biosului la forma și numele de popor. Un astfel de mecanism este ,,constitutiv” subiectului, care este purtătorul identității colective, care vorbește cu o voce unică și acționează ,,politic” și care, în același timp, ,,semnifică” și exprimă participarea tuturor cetățenilor la auto-guvernare.

Acest paradox al Unului și al multiplilor este susținut de o mișcare transcendentală, reproductivă, ideală și, prin însăși natura sa, ambiguă. Această mișcare este inerentă fiecărei reprezentări; este o prezență ideală care este imaginea unei prezențe absente. Acesta este un mecanism care devine, în epoca fundației metafizice care dispare, o transcendență conștientă față de ceea ce definește Lefort (și cu el secvența celor care definesc ,,negativ”, adică din punct de vedere a lipsei locus-ului puterii colective) ca fiind ,,tronul gol al democrației”, care este de fapt ocupat de contingenţă si este ,,nedeterminat” de către acea majoritate care ,,întruchipează” un locus ideal. Lipsa unei stabilizări definitive a poporului, adică imposibilitatea structurală de a o îndeplini, cu excepția identificărilor contingente și temporare (care sunt rezultatul luptelor pentru supremație), este însăși condiția politicii, adică a modificabilității spațiului ordonat care distribuie poziții, vizibilitate și, astfel, puteri, într-o scenă care, prin natura sa, este mai degraba estetică decât etică. De aici, derivă importanța absolută pe care o are reprezentarea pentru politică.

Mai sunt două puncte importante de clarificat: în primul rând, reprezentarea definește constitutiv ceva prin excludere. Acest argument a stârnit cele mai dure critici ale logicii reprezentării, fiind acuzat că poartă o violență epistemică și metafizică: logica reprezentativă operează printr-o judecată, o evaluare implicită în enunțarea descriptivă; împrumutând o expresie deleuzeană foarte eficientă, ,,operează pe discernământul adevărului de pretendentul fals”, exprimând în acest fel o logică a puterii, o voință de putere, care se reflectă punctual în subiectul politic pe care îl generează. Dacă acest lucru este într-adevăr adevărat, ar trebui de asemenea remarcat faptul că într-o democrație există doar această discrepanță, și anume neconcordanța dintre auto-reprezentarea demosului în totalitatea sa și mecanismul de excludere (adică include în timp ce exclude) un număr de persoane, făcându-le invizibile și totuși făcându-le să funcționeze ca sprijin fantezist al scenei înseși. Datorită acestei discordanțe, care deschide calea spre dinamica politică a revendicării și emancipării, părțile singulare din cadrul societății care există de fapt în enunțarea poporului (dar care nu sunt ,,numărate”, conform lui Rancière), apar, se arată ei înșiși și cer să devină poporul. Ei își asumă subiectivitatea politică și se confruntă cu ,,decalajul dintre popor și ei înșiși”. Acest mod de subestimare, care perturbă ordinea de distribuire a indivizilor în comunitate - care este piatra de temelie a unei democrații nu numai intenționată ca o formă de conducere - are nevoie de o sferă de apariție, care nu ar trebui să fie concepută ca ceva diferit de realitate, ci ca un acces la vizibilitatea unui lucru care nu a fost anterior vizibil, care a fost ascuns sau blocat în regimul dominant al vizibilității. Din nou, acest lucru are nevoie de o realitate dublă complexă: are nevoie de o deschidere, un pasaj între ,,ceea ce este virtual” și ,,ceea ce este real” (folosirea terminologiei deleuziene), între corpul social și corpul politic, care va rescrie identitatea socială dată.

Ceea ce am spus a fost o premisă inevitabilă pentru a susține necesitatea formei - al doilea punct al analizei care trebuie clarificat - în scopul apariției dezordonate a subiectivităților, care caută în schimb forme strategice pentru a promova incluziunea și rescrierea spațiului politic. Deși nu sunt instituționale, aceste noi forme au o relație cu forma reprezentativă (de exemplu, parlamentul, garanțiile constituționale și juridice, aparatul administrativ), care nu trebuie subestimate. Instituțiile, de fapt, descriu acel domeniu care condiționează posibilitatea acțiunii. Noi forme de reprezentare au scopul de a modifica acest domeniu, deoarece se dez-identifică din pozițiile date în cadrul acestuia: astfel dezvăluie caracterul lor contingent, întotdeauna revizuit.

Având în vedere aceste două premise, putem să ne întoarcem la întrebarea noastră: ce spațiu este disponibil pentru subiectivitățile politice neconformiste, atunci când goliciunea reprezentativității (care rezultă din focul încrucișat între criticile legitime ale deconstructiei și practicile guvernamentale în timpul întoarcerii neoliberale care a durat mai mult de treizeci de ani) le dezactivează și pune sub semnul întrebării necesitatea lor? Argumentul este articulat pe două nivele intercalate (anti-reprezentarea a devenit o ,,fiinţă în comun”, iar imanenţa anti-reprezentării oscilează între de-politicizare şi populism), provocând astăzi, o reacție postdeconstructivă, susținând nevoia de a reveni la subiectul politic, chiar dacă este anti-esențialist, strategică și, eventual, prescrisă.

Punctul interesant referitor la această cale, care merge de la anti-reprezentativitate la anti-anti-reprezentativitate, constă totuși în faptul că realitatea empirică a actualului social imanent vede o înflorire a inițiativelor și întreprinderilor unei societăți politice de-reprezentate, că poate (dar cu unele rezerve importante) pot fi considerate ,,forme” de politizare alternative și inovatoare.

Bibliografie:

Sursa 1

Boltanski, Luc, and Laurent Thévenot, De la justification. Les économies de la grandeur, Paris, Gallimard, 1991.

Sursa 2

Deleuze, Gilles, Logic of Sense, London, Continuum, 2001.

Lefort, Claude, Essais sur le politique : XIXe et XXe siècles, Paris, Seuil, 1986.

Sursa 3

Nancy, Jean- Luc, The Truth of Democracy, New York, Fordham University Press, 2010.

Sursa 4

Rancière, Jacques, Disagreement: Politics and Philosophy, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1998.

#Politica #General

1 afișare0 comentariu