• Marin C. Alexandru

Criza constituţională din 2012, o lecție?


Sursă: https://malinbot.wordpress.com/2012/08/10/politrucii-din-curtea-constitutionala/

„Orice sistem formal care este capabil să descrie cel puțin aritmetica, dacă este consecvent, este în mod necesar incomplet. Aceasta înseamnă că este posibil să se construiască în cadrul sistemului cel puțin o propoziție adevărată, al cărei adevăr sau falsitate nu poate fi demonstrată exclusiv prin intermediul propozițiilor sistemului. Mai mult, în cadrul sistemului, nu poate fi explicată propoziția prin care se exprimă coerența sistemului în sine”.

(Kurt Gödel, Teorema incompletitudinii)

În România, cazurile de corupție în masă nu mai sunt ceva surprinzător, deoarece întregul sistem politic și juridic este afectat de acestea: judecătorii, societatea civilă și politicienii. Vorbind despre corupția legislativă (mituirea, șantajul, conflictul de interese, imunitatea legislativă, legislația privată și inițiativele de lobby care avantajează un anumit grup de persoane) este redundantă în cazul României, mai ales în ultimii ani. Încercările de a elimina corupția legislativă nu au avut nici un succes de fond și este logic că ele nu pot avea succes atunci când sunt proiectate de aceiași oameni care încearcă să înșele statul și regulile sale constituționale. Transparența, sistemele de răspundere pentru combaterea corupției și nivelurile mai ridicate ale implicațiilor publice care pot influența legislația sunt, pentru moment, doar subiecte de dezbatere fără un viitor real pentru a fi puse în aplicare. Mai important ar trebui să fie identificarea „scăpărilor” din cadrul sistemelor politic și social care încurajează corupția să înflorească. În acest sens va fi prezentat un caz care încapsulează toate formele existente de corupție, nu numai corupția legislativă, care a fost posibilă în România, cu aproape 4 ani în urmă. Într-o perioadă de câteva zile, noi, cetățenii României, am fost pe punctul de a trăi o „dictatură juridică” dacă totul se desfășura conform planului și nu ar fi existat Curtea Constituțională.

Lovitura de stat legală adusă în discuție a avut loc în România între 3 și 6 iulie 2012, ilustrând într-un mod brutal intuiția pe care Kurt Gödel o avea cu privire la incompletitudinea oricărei constituții democratice. Totul a început cu două luni înainte (în mai), când guvernul care reprezenta majoritatea rezultată din alegerile din 2009 a fost demis printr-o moțiune de cenzură, în Parlament, odată ce a fost formată o nouă majoritate. Noua majoritate a făcut posibilă aducerea la guvernare a unei noi coaliții politice (USL, Uniunea Social-Liberală ). Până în acest punct nu a fost nimic anormal pentru politica românească, dar ceea ce s-a întâmplat în continuare este, de-a dreptul, izbitor.

1. Pregătirile

Au existat trei semnale pentru anomalia care urma să vină.

(28 iunie) Primul semnal, care inițial părea a fi o măsură administrativă simplă, a constat în trecerea Monitorului Oficial al României sub controlul Guvernului (deși a fost sub controlul Camerei Deputaților din 1991). S-a dovedit a fi nu doar o măsură administrativă: în câteva zile, se poate observa că această măsură a deschis Guvernului oportunitatea de a manipula cronologia evenimentelor legislative și de a evita cenzura Curții Constituționale.

(29 iunie) Cel de-al doilea semnal al anomaliei a constat într-un act de încălcare a legii, principala cauză fiind reprezentarea României la Bruxelles: șeful Guvernului (Victor Ponta), care și-a asumat împotriva Constituției și împotriva deciziei exprese a Curții Constituționale , funcția de șef de stat, care aparține președintelui (Traian Băsescu). Infracțiunea a fost comisă nu numai prin manipularea corespondenței cu Comisia Europeană (deținută de Guvern), ci mai ales prin invocarea unui „nou principiu legal” . Conform acestui principiu, datorită faptului că Parlamentul este expresia suveranității naționale, acesta este și suveran, și anume, se află deasupra oricărei alte puteri și cenzuri constituționale. În consecință, deciziile sale sunt opuse în mod legal oricărei decizii a Curții Constituționale. Astfel, prin instaurarea acestui nou principiu, prin puterea suveranității sale nelimitate, Parlamentul poate legifera mai sus sau chiar împotriva Constituției.

(2 iulie) În cele din urmă, al treilea semnal a fost o declarație a politicianului care urma să devină șef/președinte al Senatului și, după alte două zile, președintele interimar al României, în care a susținut că anumiți judecători de la Curtea Constituțională ar trebui să fie retrași de Parlament, presupunând că sunt aceștia sunt favorabile Președintelui României. Conform Constituției, judecătorii Curții Constituționale sunt inamovibili și nu pot fi retrași de către Parlament. Această declarație a anunțat începutul loviturii de stat.

2. Atacul

(Marți, 3 iulie) O sesiune comună obișnuită a celor două camere ale Parlamentului a fost brusc transformată, printr-o schimbare neanunțată a agendei zilnice, într-o serie de demisii și numiri. Au fost înlăturați președinții celor două camere, regulamentul camerelor, deciziile Curții Constituționale, Constituția și procedurile active au fost descalificate: la Camera Deputaților a fost numit un simplu executant fără profil politic (Valeriu Zgonea) și la Senatul a fost numit unul dintre liderii coaliției de guvernământ (Crin Antonescu). Fără niciun temei juridic (numai cu forța majorității), Ombudsmanul a fost eliminat și a fost imediat înlocuit de un membru al partidului de guvernământ.

(Miercuri, 4 iulie) Guvernul adoptă ordonanța de urgență care prevede că deciziile Parlamentului nu pot fi contestate de Curtea Constituțională. Și pentru ca ilegalitatea privind schimbarea celor doi președinți ai Camerelor să nu fie luată în considerare de către Curtea Constituțională, Guvernul nu publică în Monitorul Oficial modificările operate cu o zi înainte. În schimb, Guvernul publică imediat, ordonanța de urgență prin care blochează Curtea Constituțională să se pronunțe asupra deciziilor Parlamentului.

În acest fel, prin manipularea cronologiei evenimentelor, Curtea Constituțională nu a reușit să îi repună în pozițiile lor pe cei doi președinți ai Camerelor, abuziv înlăturați. Astfel, noul șef al Senatului a fost pus în situația juridică din care, după înlăturarea președintelui României, ar fi putut ocupa prima poziție în stat. Dar, înainte de înlăturarea președintelui, procedura de înlăturare a acestuia ar fi trebuit simplificată și ar fi trebuit să se asigure cooperarea autorității care stabilește numărul oficial al alegătorilor, și anume Institutul Național de Statistică.

(Joi, 5 iulie) Ca urmare a planului, Guvernul îi schimbă din funcție pe cei doi vicepreședinți ai Institutului Național de Statistică și modifică, printr-o ordonanță de urgență, legea referendumului, stabilind că președintele poate fi înlăturat cu o majoritate simplă a voturile efective. În consecință, președintele, deși ales universal prin vot la nivel național, poate fi înlăturat mai ușor decât un primar, la nivelul unei comune.

(Vineri, 6 iulie) În cadrul unei ședințe comune a celor două camere, președintele României este suspendat. Imediat, funcția de șef de stat a fost luată de președintele Senatului, numit cu două zile înainte.

Astfel, prin: i. ocuparea printr-o metodă de atac Blitzkrieg a tuturor pozițiilor de conducere în stat ii. cu un Parlament care pretinde pentru sine suveranitatea absolută și care iii. a delegat toată puterea sa legislativă guvernului iv. cu un Ombudsman tăcut v. și cu o Curte Constituțională legal scoasă din joc, noua putere, în numai patru zile, a reușit să cucerească toate pozițiile cheie din stat, cu excepția notabilă a justiției. Autorii acestei manevre nu au ascuns niciodată faptul că, pentru coaliția lor de partid, câștigarea puterii nu va fi încheiată până când nu vor prelua controlul puterii judecătorești (ceea ce în sistemul constituțional românesc va fi posibil numai după ce vor lua poziția șefului statului, deoarece numirile judecătorilor la nivel înalt depind de această poziție).

Aici Blitzkrieg-ul s-a oprit, așteptând demiterea președintelui, prin referendum.

3. Eșecul

(Marți, 10 iulie) Din punct de vedere juridic, eșecul loviturii de stat a fost garantat prin decizia Curții Constituționale din 10 iulie 2016 prin care Curtea s-a pronunțat asupra modificărilor aduse dreptului referendumului și a legii de funcționare a Curții Constituționale. Curtea a decis împotriva deciziei guvernamentale din 5 iulie, astfel încât pentru a fi valabil referendumul, este necesară o prezență la vot de minimum 50% + 1 din numărul total al alegătorilor. De asemenea, a hotărât că anularea deciziilor parlamentare de la revizuirea constituțională este neconstituțională. Dar aceste decizii nu ar fi fost luate dacă Comisia de la Veneția, Comisia Europeană, guvernele Germaniei și Marii Britanii, precum și guvernul Statelor Unite nu ar fi exercitat presiuni neobosite asupra coaliției câștigătoare de la București, pentru a se reîntoarce la resepectarea statului de drept. A fost necesar ca emisarul american Philip Gordon să amenințe cu dizolvarea parteneriatului strategic dintre SUA și România, astfel încât echilibrul presiunilor din interiorul țării să fie în favoarea respectării legii, iar referendumul să fie, în sfârșit, invalidat și președintele să-și recâștige locul. Dar, chiar după prescrierea referendumului de către Curtea Constituțională, politicienii și mass-media au sprijinit Guvernul și Parlamentul, susținând că, din punct de vedere juridic, referendumul a fost câștigat de cei care au votat pentru înlăturarea președintelui, deoarece majoritatea care a votat pentru eliminare a fost copleșitoare (87,52% din cei 46,24% de alegători), ceea ce a invalidat de facto criteriul cvorumului (stabilit pentru 50%).

Cazul prezentat mai sus este unul tipic în care interpretarea literei legii omoară spiritul legii. Astfel, litera aceluiași text a fost folosită ca argument pentru susținerea a două poziții complet opuse. Nu-mi pot imagina un exemplu mai clar de divorț total între spiritul prin care legea este înțeleasă și litera ei. Cum se poate invoca același text pentru a argumenta A și non-A (conform teoremei incompletitudinii a lui Gödel?

Este posibil, numai dacă, în conștiința colectivă a poporului, divorțul dintre literă și spirit este deja instalat, iar litera rămânea singură, ca și cum ar fi reprezentat singură întreaga lege. Dar acest fapt este fals deoarece litera este mecanismul legii, în timp ce spiritul este discernământul legii, conștiința limitelor printre care se mecanismul legal se poate mișca.

Bibliografie:

Sursa 1

BARRY, Brian, Justice as Impartiality, Oxford: Clarendon Press, 1995.

Sursa 2

CLAES, Erik, DEVROE, Wouter and KEIRSBILCK, Bert, Facing the Limits of the Law, Leuven: Springer, 2009.

Sursa 3

PATAPIEVICI, Horia Roman, Partea Nevãzutã Decide Totul, Bucharest: Humanitas, 2016.

Sursa 4

RAZ, Joseph, Legal Principles and the Limits of Law, London: Routledge, 1972.

Sursa 5

WERTHEIMER, Alan, Liberty, Coercion and the Limits of the State, Oxford: Blackwell, 2002.

#Politica #General

9 afișare
  • Facebook Dialectica
  • DialecticaTV
  • DialecticaTwitter
  • Black Instagram Icon

©2020 by Dialectica. Powerful independent news & knowledge website. Created & designed by Kronsavier